Treptele concretului...
„Dosarul” Eliade XIV (1983). Cei șapte pași ai lui Buddha, cuvânt înainte și culegere de texte de Mircea Handoca, București, Editura Curtea Veche Publishing, Colecția Documente Pro și Contra, 2008, 239 p.
Cel de-al paisprezecelea volum din seria „Dosarului” Eliade a apărut la Editura Curtea Veche, în 2008. Cuprinde studii și articole referitoare la activitatea literară și științifică a savantului Mircea Eliade, apărute în presa culturală românească, dar și în volume, pe parcursul anului 1983. Seria a fost inițiată de exegetul operei lui Mircea Eliade, Mircea Handoca, cu zece ani în urmă, în 1998. Toate documentele adunate până acum pe parcursul celor paisprezece volume „oferă o imagine obiectivă asupra interpretărilor operei” eliadești în complexitatea și diversitatea ei tematică.
Volumul debutează cu bine-cunoscutul Cuvânt înainte al culegătorului de texte, în care acesta precizează clar motivaţia alegerii titlului acestui „dosar”. Cei șapte pași ai lui Buddha este titlul „unui eseu al lui Constantin Noica, apărut în mai 1983 în «Viața Românească».” (p. 5)
Printre semnatarii studiilor și eseurilor cuprinse în această carte îi amintim pe: Gheorghe Lăzărescu (Mircea Eliade), Henri H. Stahl (Între filozofia lui Blaga și teologia lui Eliade), Robert A. Segal (In Defense of Reductionism), Dan Arsene (Nostalgia limbii universale), Constantin Noica (Cei șapte pași ai lui Buddha), Mircea Anghelescu (Primul Eliade), Paul Anghel (Cărarea de aur), Mircea Handoca (Afinități elective: Mircea Eliade – Lucian Blaga), Miron Butariu (Mircea Eliade), Cornel Ungureanu (O convalescență liniștită), Valeriu Rusu (Între știință, poezie și filozofie), Nicolae Florescu (Mircea Eliade sau „metamorfozele” jurnalului intim).
Ideea centrală a acestui volum o constituie preocuparea savantului Mircea Eliade pentru studiul istoriei religiilor lumii, cu credințele, obiceiurile, miturile și ideile religioase ale popoarelor lumii. Majoritatea studiilor și eseurilor prezente aici pun accentul pe latura științifică a activității lui Mircea Eliade în acest vast domeniu.
Colegul său de generație, Constantin Noica, identifică în eseul său – ce dă titlul întregului volum – cele șapte trepte ale concretului în destinul creației eliadești, descriind o „aventură”. Așadar, aceste trepte în accederea spre concret, în viziunea lui Constantin Noica, ar fi următoarele: prima treaptă – natura, cu cele două domenii: botanică și zoologie, „blândele noastre științe elementare” (p. 156); a doua treaptă – natura „străvăzută”, chimia: „...acum intră în joc natura dezarticulată și analizată, (...) trecută în laborator” (p. 157); a treia treaptă – natura transfigurată din viziunea alchimiei; a patra treaptă – experiența teozofiei, „unde natura și omenescul se topesc laolaltă (...) pentru că îi sudează divinul” (p. 159); a cincea treaptă – natura umană, „manifestată prin istoria universală” (p. 160); a șasea treaptă – „experiența spirituală a religiozității indiene” (p. 161); în fine, cea de-a șaptea treaptă, ultima – „aventura lui Eliade se transformă dintr-una de căutare într-una de identificare peste tot a sacrului” (p. 162). Scopul ultim al parcurgerii acestor trepte inițiatice este acela al identificării totale cu sacrul, „Mircea Eliade a găsit spațiul sacru aci, pe un pământ care va trece, dar unde s-au rostit cuvinte care nu vor trece.” (p. 164) Cele șapte trepte în căutarea și găsirea concretului, a sacrului, în biografia lui Mircea Eliade, sunt asemănate celor șapte pași ai lui Buddha, „care abia născut a făcut șapte pași și a urcat, la capătul lor, pe culmea lumii.” (p. 164).
Un alt studiu ce pune accentul pe aspectele biografice eliadești este cel al lui Nicolae Florescu – Mircea Eliade sau „metamorfozele” jurnalului intim. Autorul realizează itinerariul vieții și creației lui Mircea Eliade, trecute prin filtrul jurnalului intim, fiind de părere că: „pretutindeni în scrisul lui Mircea Eliade, în romanele și eseurile lui – excepție făcând, bineînțeles, opera științifică, cu toate că și acolo impulsul inițial își are punctul de declanșare într-o experiență existențială nemijlocită, individuală – sub demersul narativ, ca și sub dialectica excursului analitic, vom găsi, astfel, mai mult sau mai puțin travestită, uneori chiar metamorfozată, confesiunea pătimașă, depoziția lucidă, asupra unor violente stări de spirit sau excesive atitudini afective, ce divulgă o natură psihică profund sentimentală, care vede în jurnal nu numai o oglindă frustă a vieții interioare, dar și o supapă constantă de defulare, o revanșă compensatorie a insatisfacțiilor, erorilor și eșecurilor curente, o șansă de supraviețuire literară prin abordarea antiesteticului. Întreaga lui creație nu e în acest fel decât o dramatică și pasionată dezbatere în jurul propriului eu și propriei sale condiții, minuțios disecată și îndelung examinată.” (p. 207). Semnatarul studiului ajunge la concluzia conform căreia Mircea Eliade, în literatura sa abordează un „caracter profund confesiv”, lărgind considerabil perspectiva individuală spre o diversitate a problematicii în opera sa beletristică. Aici, scrie Nicolae Florescu, Mircea Eliade are „tendința de a surprinde și de a obiectiva stări sufletești ascunse, imprecise, generează însă, paradoxal, subiectivismul aprins, reducând materia epică, în ultimă instanță, la o proză de notație, la dimensiunile restrânse ale jurnalului intim.” (p. 207).
Exegetul operei eliadești, Mircea Handoca, contribuie cu studiul Afinități elective: Mircea Eliade – Lucian Blaga, publicat inițial în revista „Vatra”. Acesta face referire la relația dintre cei doi oameni de cultură români, considerând că „afinitățile elective dintre Mircea Eliade și Lucian Blaga constituie unul dintre capitolele necercetate ale spiritualității românești.” (p. 175).
Autorul, pe parcursul studiului său, stabilește punctele de convergență ale creației celor doi „reprezentanți ai specificului românesc integrat în universalitate.” (p. 175). Descoperă asemănarea „esențială” între ei, concretizată în sincronismul cu care își abordează misiunea în cultură. Împreună au contribuit la înțelegerea specificului național, la definirea culturii populare românești simbolizate prin Balada Mioriței și Legenda Meșterului Manole. Se regăsesc, în concluziile la care au ajuns, diverse similitudini, chiar dacă metodele, argumentele și analogiile utilizate diferă: „cercetând miturile autohtone, ambii gânditori au zămislit numeroase studii de o rară profunzime și erudiție, diferite ca formă, dar cu unele coincidențe tematice...” (pp. 176-177)
Dacă Mircea Handoca abordează stilul laudativ la adresa celor doi, nu același lucru se întâmplă în studiul lui Henri H. Stahl, Între filozofia lui Blaga și teologia lui Eliade, inclus în volumul Eseuri critice. Acesta „se năpustește cu furie împotriva a două mari personalități ale culturii române...” (Mircea Handoca, Cuvânt înainte, p. 6).
Pe de o parte, pe Lucian Blaga îl acuză de faptul că acesta refuza „ostentativ” cercetarea directă și sistematică a satelor românești, cercetare considerată a fi necesară de către sociologul Henri H. Stahl pentru elucidarea „vechii probleme a specificului național”. Iar pe de ată parte, pe Mircea Eliade îl acuză că acesta nu-și pune problema acestui specific național, „gândul lui fiind elaborarea unei vaste istorii a religiilor de pe întreaga suprafață a pământului, din preistorie până azi.” (p. 17).
Consideră că informațiile la care apelează cei doi filozofi sunt de mâna a doua, nefiind întreprinse cercetări la fața locului, în satele tradiționale românești, contestând vehement activitatea acestora în domeniul cercetării științifice.
În finalul studiului, autorul ajunge la concluzia că „de pe urma lucrărilor lui Eliade nu ne alegem însă, [...] cu nici o viziune de sinteză a «mitologiei românești», ci numai cu fragmente, mai adâncit studiate, a unor teme deseori analizate de toți folcloriștii noștri.” (p. 82).
Ca răspuns atacurilor lui Henri H. Stahl la adresa activității lui Mircea Eliade și Lucian Blaga în domeniul folcloristicii românești, Mircea Handoca, în Cuvântul înainte al volumului de față, face următoarea remarcă: „lipsa simțului măsurii și a obiectivității lui H. H. Stahl sunt evidente. E rizibil, de pildă, să consideri «minore» studiile consacrate de Eliade spiritualității românești. Să afirmi că «informația savantului este de a doua mână», iar că volumul De la Zalmoxis la Genghis-Han «în totalitatea lui rămâne o decepție» – mi se pare halucinant.” (p. 6).
Cu toate că au existat, de-a lungul timpului, și încă mai există contestatari ai activității științifice a lui Mircea Eliade, el poate fi considerat un deschizător de drumuri în domeniul istoriei religiilor. Metodele utilizate constituie baza unor studii și cercetări ulterioare în acest vast domeniu.
Viviana Poclid Dehelean
Comentarii