MAITREYI de MIRCEA ELIADE
Romanul Maitreyi a fost scris între anii 1932 şi 1933, după reîntoarcerea lui Mircea Eliade din India. Această scriere profund autobiografică a apărut în 1933 la Editura Naţională şi s-a bucurat de un succes răsunător în rândul publicului cititor. Autorul păstrează caracterul de jurnal intim ca în Isabel şi apele Diavolului, dar romanul de faţă are o acţiune mai bine închegată epic, personajele dispunând de o conştiinţă puternică şi de energie interioară.
Scrierea aparţine perioadei indiene a lui Mircea Eliade, acţiunea fiind plasată în India şi conţine una din experienţele trăite de autor în casa profesorului său de orientalistică, Surendranath Dasgupata (în roman, personajul ce-l întruchipează pe profesor se numeşte Narendra Sen – n. n.).
Autorul îşi propune să fie cât mai aproape de realitate, romanul fiind conceput ca o confesiune la persoana întâi. De aici rezultă că scrierea a fost redactată în maniera autenticităţii. În roman sunt consemnate o multitudine de fapte care dau sens existenţei. „Cunoaşterea absolutului” se realizează printr-o experienţă erotică revelatoare pentru destinul eroului principal, Allan.
Întregul subiect al romanului se condensează în jurul unui cuplu: Allan şi Maitreyi. Englezul Allan este un inginer european venit la Calcutta, iar Maitreyi, în vârstă de şaisprezece ani, este fiica inginerului Narendra Sen.
Conform tradiţiei indiene, oaspetelui Allan i se acordă o foarte mare atenţie. Dar, necunoscând mentalitatea indiană, acesta interpretează gesturile prietenoase ale familiei Sen ca un fel de încurajare în vederea unei eventuale căsătorii cu Maitreyi. Dacă, la început, Maitreyi nu reprezenta nimic pentru Allan, treptat, aceasta reuşeşte să-l atragă şi să-l smulgă din egoismul său. Allan descoperă, pe zi ce trece, tot mai multe calităţi la Maitreyi, văzând în ea o fiinţă cultivată şi apreciată în cercurile culturale ale Bengalului. Pe lângă toate aceste calităţi, Allan descoperă la Maitreyi o feminitate de un tulburător exotism.
Cartea este, aşadar, un roman de dragoste, a cărui eroină nu este o iubită oarecare, ci este un personaj unic în viaţa lui Allan. Prin Maitreyi acesta descoperă adevărata dragoste. El, bărbatul, celibatarul convins, care după o serie de de aventuri amoroase nu mai crede în misterul iubirii, e gata să treacă la hinduism pentru a putea întemeia o familie alături de Maitreyi.
Şi aici, ca şi în alte cărţi, femeia este pentru Mircea Eliade un agent al marilor revelaţii, o călăuză pentru cel pornit pe drumul cunoaşterii, fie spre şi prin infern, fie spre paradis. Se ştie, accesul spre paradis e condiţionat de traversarea infernului, intrarea în Rai presupune o nouă naştere „mistică”, posibilă doar prin uciderea „vechiului om”, printr-o coborâre „ad inferos”. Femeia este pentru iubitul său un fel de preoteasă a unor culte misterioase, îndeplinind funcţii iniţiatice, de unde şi aerul ei enigmatic. Astfel, adolescenta Maitreyi devine iniţiatoarea lui Allan în misterele spiritualităţii hinduse.
Autorul urmăreşte traiectoria puternicului sentiment erotic, de la încolţirea lui până la dezlănţuirea pătimaşă în care sunt prinşi cei doi îndrăgostiţi.
Începutul relaţiei dintre cei doi se datorează unui joc de coincidenţe şi complicităţi. Memorabil rămâne episodul din bibliotecă, atunci când Allan a luat mâinile Maitreyiei, i le-a strâns cu putere şi i le-a sărutat: „Lupta a durat un sfert de oră. I-am strivit mâinile. Era fermecătoare zbătându-se, faţa i se contorsiona, lăcrima, se ruga în gând la Tagore. Încerca să-şi scoată mâinile prinse la încheieturi în pumnul meu; căci aceasta era lupta... În sfârşit a trebuit să recunoască că era înfrântă. Aceasta i-a dat o bucurie amestecată cu senzualitate amară. Ştiu că era fericită că eu am înfrânt-o.” (Mircea Eliade, Maitreyi, ediţie îngrijită de Mihai Dascăl, cu un text de Mihail Sebastian, Bucureşti, Editura Minerva, 1991, pp. 67-68.)
La un moment dat, Allan era gata să o ceară în căsătorie pe Maitreyi, dar aceasta îi atrage atenţia că mariajul nu poate avea loc, căci părinţii ei nu vor accepta niciodată acest lucru, existând o totală incompatibilitate între ei. Din acest motiv, romanul ne trimite cu gândul la destinul unor cupluri celebre din literatura universală precum Tristan şi Isolda, Paul şi Virginia sau Romeo şi Julieta.
Firul epic al romanului alternează cu scene de o debordantă frumuseţe lirică. Impresionantă este scena în care are loc logodna secretă dintre cei doi îndrăgostiţi, în spatiul exotic al Bengalului. Cerul şi Pământul sunt invocaţi într-un legământ de dragoste ca un ritual magic: „Mă leg pe tine, pământule, că voi fi a lui Allan, şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupra-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minţi, maica mea! Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mâna şi inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, o viaţă de rod şi de joc. Să fie îmbrăţişarea noastră cea dintâi zi a musonului. Ploaia să fie sărutul nostru. Şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, şi tu, maică, mi l-ai adus aproape.” (Ibidem, pp. 109-110.)
Această iubire clandestină este descoperită inconştient de sora mai mică a Maitreyiei, Chabu. Narendra Sen, deosebit de supărat la aflarea acestei veşti, îi cere în mod imperios lui Allan să părăsească locuinţa sa şi să întrerupă orice relaţie cu fiica sa. Allan se află într-o situaţie dificilă, pierzându-şi speranţa de a o mai vedea pe Maitreyi. În atare situaţie, Allan se hotărăşte să părăsească Calcutta şi se retrage în Himalaya. Aici consideră că se poate aduna şi autoanaliza, dorind să depăşească acest nefericit eveniment. Un „sprijin” în depăşirea acestui moment îi acordă o tânără sud-africană, Jenny Isac, aflată pe tărâmul indian în căutarea Absolutului. O aventură trecătoare cu aceasta atenuează „criza” lui Allan şi îi împinge dragostea pentru Maitreyi dintr-un plan concret într-un plan mitic, ideatic.
Tânăra Maitreyi, în încercarea de a se elibera de sub tutela familiei, se oferă unui vânzător de fructe din Bengal, fapt ce atribuie o dimensiune tragică iubirii dintre cei doi.
Personajele principale, în jurul cărora se învârte toată acţiunea romanului, sunt Allan şi Maitreyi.
Allan este un tânăr lucid, aflat în permanentă căutare a valorilor existenţiale. El ajunge din Anglia în India, fiind numit inginer pe un şantier. Era mândru de cetăţenia şi de descendenţa sa continentală. După mărturisirile sale rezultă că muncea foarte mult, „citeam despre fizică, matematică şi scriam aproape zilnic în jurnal.” (Ibidem, p. 13.) Ca tânăr neiniţiat în tainele civilizaţiei şi culturii indiene, el parcurge un drum al labirintului, al iniţierii. Setea sa de cunoaştere se manifesta în multiple planuri, fiind un spirit activ, orientat către un ideal profesional bine conturat. Comportamentul său era tipic european: seara se bucura de petrecerile tinereşti, se plimba cu automobilul şi participa la diverse jocuri de societate. În tot ceea ce întreprindea manifesta multă iniţiativă, „şi creştea inima în mine când vedeam construcţia înălţându-se (...) Pe şantier eram singurul stăpân pentru că eram singurul alb.” (Ibidem, pp. 13-14.) Allan trăia bucuria superiorităţii lui faţă de lumea mediocră şi mai puţin civilizată. Totuşi, personalitatea puternică a inginerului Narendra Sen îl marchează definitiv, între ei stabilindu-se o comuniune deosebită.
Narendra Sen îi oferă şansa de a lucra la Assam pentru a inspecta podurile de pe linia ferată. Apreciat de inginerul Sen, acesta îi oferă perspectiva viitorului. Tânărul Allan e inteligent, însetat de viaţă, de cunoaştere, de muncă pasionată care să se exprime prin realizări durabile şi concrete. Eroul îşi caută mereu identitatea şi îşi modelează în mod conştient personalitatea, dar cunoaşterea drumului prin labirint presupune anumite sacrificii.
După boala de malarie, Allan este invitat să locuiască în casa inginerului Sen. Aici, tânărul a receptat realitatea ca un european, făcându-şi unele reprezentări şi proiecţii personale neconcordante cu lumea din Calcutta. Atitudinea de ospitalitate şi atenţia care i se acorda în casa inginerului sunt răstălmăcite. Tot aici are loc o lungă incubare a erosului în conştiinţa personajului.
Pasiunea şi luciditatea îl fac pe erou să rememoreze şi să-şi analizeze toate trăirile. Dacă la început, totul era o reverie pentru Allan, după cum însuşi mărturiseşte, treptat, trece în faza de luciditate. Erosul domină sufletele celor doi îndrăgostiţi, patima le creşte şi astfel apare un melanj între idilă, prietenie, devoţiune şi sexualitate.
Pe de altă parte, Maitreyi simbolizează mentalitatea indiană, cu rădăcini adânci într-o foarte veche cultură, pe care Allan nu a înţeles-o de la început. El nu a înţeles, ca european, atitudinea părinţilor Maitreyiei. Chiar şi aceasta îi spune: „tu nu ştii un lucru. Nu ştii că noi te iubim altfel, ei te iubesc altfel şi eu ar fi trebuit să te iubesc tot aşa cum te iubesc acum... trebuia să te iubesc tot timpul, de la început, ca pe un frate.” (Ibidem, p. 95.) Dăruirea Maitreyiei îi dă siguranţa, dar numai pentru o clipă, căci în sufletul tulburat al lui Allan izbucnesc iar frământările şi veşnica dilemă asupra sensului acestei dăruiri. De accea se întreba: „oare Maitreyi n-a activat ca o hipnotizată, ca un automat de când m-a sărutat întâia oară?” (Ibidem, p. 99.)
Elanul juvenil şi spontaneitatea dragostei sunt permanent dublate de o judecată şi o conştiinţă lucidă. Allan încearcă să-şi explice sieşi faptele şi întâmplările petrecute până atunci. Ceea ce-l frământă cel mai mult este dorinţa de a descifra misterul sentimentului erotic.
Dintre toate personajele feminine ale literaturii române, Maitreyi este cel mai exotic. Autorul, prin forţa ficţiunii, dă viaţă unor spaţii mistice unde erosul îşi înmulţeşte reflexele şi îşi densifică substanţa. Maitreyi este o eroină care dispune de un întreg arsenal de atribute feminine prin care îl ţine pe Allan într-un soi de captivitate psihică. Maitreyi apare fie prin prezenţa sa nemijlocită, fie ca o evocare, în jurnalul lui Allan. Autorul păstrează în mod voit, până la sfârşit, o aură de mister în jurul eroinei, iar trăsăturile ei se sustrag mereu elucidării, devenind astfel o femeie misterioasă. Comportamentul fetei îi produce derută lui Allan. Ea nu are o formulă fixă, apărând când sobră, când indiferentă, când dispreţuitoare, când provocatoare, când profundă, complexă, plină de poezie. Ea promite, dar repede retractează, rectifică ceea ce pare a fi spus limpede şi definitiv. Tocmai acest gen de comportament îl macină permanent pe Allan, îl face tot mai lucid, mai atent şi mai analitic.
Maitreyi aparţine unor orizonturi geografice diferite, dar spiritualiceşte, sunt purtătoare de adânci semnificaţii. În India, cultul pentru femeie atinge supremaţia spirituală. Aici orice femeie, doamnă sau domnişoară, este o Devi, zeiţă: „India nu vede în femeie nici fecioară, nici amantă, vede numai zeiţa, numai jertfa creatoare, mama. Orice femeie e adorată întrucât este sau va fi mamă.” Pentru femeile indiene fericirea nu este considerată un capriciu. Idealul femeii indiene este familia.
Logodna dintre cei doi îndrăgostiţi, întruchipată prin cununa de flori de iasomie, pusă la gâtul lui Allan, este o tradiţie în cultura indiană. Este o logodnă mistică ce a sacralizat uniunea cuplului. După acest act al logodnei, Maitreyi se eliberează de obsesia păcatului. După câteva zile de la ceremonie, Allan a înţeles că Maitreyi şi-a reluat „liniştea şi patima ei de joc şi de liberă bucurie, teama i-a pierit şi obsesia păcatului n-a mai chinuit-o.” (Ibidem, p. 98.)
Finalul romanului este tragic, cei doi îndrăgostiţi fiind obligaţi să rupă orice relaţie. Toată povestea lor de până atunci rămâne fără nici un fel de rezultat. Asfel mirajul cărţii este risipit prin revenirea bruscă la realitatea brutală.
Acest roman porneşte de la un fapt real. Eroina a existat, precum şi marea majoritate a personajelor cărţii. Numele ei real era Maitreyi Devi, fiica profesorului Surendranath Dasgupta din Calcutta. Aceasta, în 1974, după aflarea veştii existenţei romanului lui Mircea Eliade, publică o replică, un răspuns – Dragostea nu moare. În 1992 acest roman a fost tradus şi în româneşte graţie lui Ştefan Dimitriu şi Theodor Handoca şi publicat la Editura Românul din Bucureşti. Aici personajele figurează cu numele de Amrita şi Mircea Euclid, întâmplările fiind prezentate dintr-o altă viziune. Micile inadvertenţe sunt datorate faptului că Mircea Eliade şi-a conceput cartea având la îndemână propriul jurnal şi corespondenţa, pe când Maitreyi Devi scrie după o jumătate de veac de la petrecerea evenimentelor „sub imperiul unor puternice emoţii” – cum spune Constatin Noica.
Viviana Poclid Dehelean (Milivoievici)
Romanul Maitreyi a fost scris între anii 1932 şi 1933, după reîntoarcerea lui Mircea Eliade din India. Această scriere profund autobiografică a apărut în 1933 la Editura Naţională şi s-a bucurat de un succes răsunător în rândul publicului cititor. Autorul păstrează caracterul de jurnal intim ca în Isabel şi apele Diavolului, dar romanul de faţă are o acţiune mai bine închegată epic, personajele dispunând de o conştiinţă puternică şi de energie interioară.
Scrierea aparţine perioadei indiene a lui Mircea Eliade, acţiunea fiind plasată în India şi conţine una din experienţele trăite de autor în casa profesorului său de orientalistică, Surendranath Dasgupata (în roman, personajul ce-l întruchipează pe profesor se numeşte Narendra Sen – n. n.).
Autorul îşi propune să fie cât mai aproape de realitate, romanul fiind conceput ca o confesiune la persoana întâi. De aici rezultă că scrierea a fost redactată în maniera autenticităţii. În roman sunt consemnate o multitudine de fapte care dau sens existenţei. „Cunoaşterea absolutului” se realizează printr-o experienţă erotică revelatoare pentru destinul eroului principal, Allan.
Întregul subiect al romanului se condensează în jurul unui cuplu: Allan şi Maitreyi. Englezul Allan este un inginer european venit la Calcutta, iar Maitreyi, în vârstă de şaisprezece ani, este fiica inginerului Narendra Sen.
Conform tradiţiei indiene, oaspetelui Allan i se acordă o foarte mare atenţie. Dar, necunoscând mentalitatea indiană, acesta interpretează gesturile prietenoase ale familiei Sen ca un fel de încurajare în vederea unei eventuale căsătorii cu Maitreyi. Dacă, la început, Maitreyi nu reprezenta nimic pentru Allan, treptat, aceasta reuşeşte să-l atragă şi să-l smulgă din egoismul său. Allan descoperă, pe zi ce trece, tot mai multe calităţi la Maitreyi, văzând în ea o fiinţă cultivată şi apreciată în cercurile culturale ale Bengalului. Pe lângă toate aceste calităţi, Allan descoperă la Maitreyi o feminitate de un tulburător exotism.
Cartea este, aşadar, un roman de dragoste, a cărui eroină nu este o iubită oarecare, ci este un personaj unic în viaţa lui Allan. Prin Maitreyi acesta descoperă adevărata dragoste. El, bărbatul, celibatarul convins, care după o serie de de aventuri amoroase nu mai crede în misterul iubirii, e gata să treacă la hinduism pentru a putea întemeia o familie alături de Maitreyi.
Şi aici, ca şi în alte cărţi, femeia este pentru Mircea Eliade un agent al marilor revelaţii, o călăuză pentru cel pornit pe drumul cunoaşterii, fie spre şi prin infern, fie spre paradis. Se ştie, accesul spre paradis e condiţionat de traversarea infernului, intrarea în Rai presupune o nouă naştere „mistică”, posibilă doar prin uciderea „vechiului om”, printr-o coborâre „ad inferos”. Femeia este pentru iubitul său un fel de preoteasă a unor culte misterioase, îndeplinind funcţii iniţiatice, de unde şi aerul ei enigmatic. Astfel, adolescenta Maitreyi devine iniţiatoarea lui Allan în misterele spiritualităţii hinduse.
Autorul urmăreşte traiectoria puternicului sentiment erotic, de la încolţirea lui până la dezlănţuirea pătimaşă în care sunt prinşi cei doi îndrăgostiţi.
Începutul relaţiei dintre cei doi se datorează unui joc de coincidenţe şi complicităţi. Memorabil rămâne episodul din bibliotecă, atunci când Allan a luat mâinile Maitreyiei, i le-a strâns cu putere şi i le-a sărutat: „Lupta a durat un sfert de oră. I-am strivit mâinile. Era fermecătoare zbătându-se, faţa i se contorsiona, lăcrima, se ruga în gând la Tagore. Încerca să-şi scoată mâinile prinse la încheieturi în pumnul meu; căci aceasta era lupta... În sfârşit a trebuit să recunoască că era înfrântă. Aceasta i-a dat o bucurie amestecată cu senzualitate amară. Ştiu că era fericită că eu am înfrânt-o.” (Mircea Eliade, Maitreyi, ediţie îngrijită de Mihai Dascăl, cu un text de Mihail Sebastian, Bucureşti, Editura Minerva, 1991, pp. 67-68.)
La un moment dat, Allan era gata să o ceară în căsătorie pe Maitreyi, dar aceasta îi atrage atenţia că mariajul nu poate avea loc, căci părinţii ei nu vor accepta niciodată acest lucru, existând o totală incompatibilitate între ei. Din acest motiv, romanul ne trimite cu gândul la destinul unor cupluri celebre din literatura universală precum Tristan şi Isolda, Paul şi Virginia sau Romeo şi Julieta.
Firul epic al romanului alternează cu scene de o debordantă frumuseţe lirică. Impresionantă este scena în care are loc logodna secretă dintre cei doi îndrăgostiţi, în spatiul exotic al Bengalului. Cerul şi Pământul sunt invocaţi într-un legământ de dragoste ca un ritual magic: „Mă leg pe tine, pământule, că voi fi a lui Allan, şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupra-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minţi, maica mea! Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mâna şi inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, o viaţă de rod şi de joc. Să fie îmbrăţişarea noastră cea dintâi zi a musonului. Ploaia să fie sărutul nostru. Şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, şi tu, maică, mi l-ai adus aproape.” (Ibidem, pp. 109-110.)
Această iubire clandestină este descoperită inconştient de sora mai mică a Maitreyiei, Chabu. Narendra Sen, deosebit de supărat la aflarea acestei veşti, îi cere în mod imperios lui Allan să părăsească locuinţa sa şi să întrerupă orice relaţie cu fiica sa. Allan se află într-o situaţie dificilă, pierzându-şi speranţa de a o mai vedea pe Maitreyi. În atare situaţie, Allan se hotărăşte să părăsească Calcutta şi se retrage în Himalaya. Aici consideră că se poate aduna şi autoanaliza, dorind să depăşească acest nefericit eveniment. Un „sprijin” în depăşirea acestui moment îi acordă o tânără sud-africană, Jenny Isac, aflată pe tărâmul indian în căutarea Absolutului. O aventură trecătoare cu aceasta atenuează „criza” lui Allan şi îi împinge dragostea pentru Maitreyi dintr-un plan concret într-un plan mitic, ideatic.
Tânăra Maitreyi, în încercarea de a se elibera de sub tutela familiei, se oferă unui vânzător de fructe din Bengal, fapt ce atribuie o dimensiune tragică iubirii dintre cei doi.
Personajele principale, în jurul cărora se învârte toată acţiunea romanului, sunt Allan şi Maitreyi.
Allan este un tânăr lucid, aflat în permanentă căutare a valorilor existenţiale. El ajunge din Anglia în India, fiind numit inginer pe un şantier. Era mândru de cetăţenia şi de descendenţa sa continentală. După mărturisirile sale rezultă că muncea foarte mult, „citeam despre fizică, matematică şi scriam aproape zilnic în jurnal.” (Ibidem, p. 13.) Ca tânăr neiniţiat în tainele civilizaţiei şi culturii indiene, el parcurge un drum al labirintului, al iniţierii. Setea sa de cunoaştere se manifesta în multiple planuri, fiind un spirit activ, orientat către un ideal profesional bine conturat. Comportamentul său era tipic european: seara se bucura de petrecerile tinereşti, se plimba cu automobilul şi participa la diverse jocuri de societate. În tot ceea ce întreprindea manifesta multă iniţiativă, „şi creştea inima în mine când vedeam construcţia înălţându-se (...) Pe şantier eram singurul stăpân pentru că eram singurul alb.” (Ibidem, pp. 13-14.) Allan trăia bucuria superiorităţii lui faţă de lumea mediocră şi mai puţin civilizată. Totuşi, personalitatea puternică a inginerului Narendra Sen îl marchează definitiv, între ei stabilindu-se o comuniune deosebită.
Narendra Sen îi oferă şansa de a lucra la Assam pentru a inspecta podurile de pe linia ferată. Apreciat de inginerul Sen, acesta îi oferă perspectiva viitorului. Tânărul Allan e inteligent, însetat de viaţă, de cunoaştere, de muncă pasionată care să se exprime prin realizări durabile şi concrete. Eroul îşi caută mereu identitatea şi îşi modelează în mod conştient personalitatea, dar cunoaşterea drumului prin labirint presupune anumite sacrificii.
După boala de malarie, Allan este invitat să locuiască în casa inginerului Sen. Aici, tânărul a receptat realitatea ca un european, făcându-şi unele reprezentări şi proiecţii personale neconcordante cu lumea din Calcutta. Atitudinea de ospitalitate şi atenţia care i se acorda în casa inginerului sunt răstălmăcite. Tot aici are loc o lungă incubare a erosului în conştiinţa personajului.
Pasiunea şi luciditatea îl fac pe erou să rememoreze şi să-şi analizeze toate trăirile. Dacă la început, totul era o reverie pentru Allan, după cum însuşi mărturiseşte, treptat, trece în faza de luciditate. Erosul domină sufletele celor doi îndrăgostiţi, patima le creşte şi astfel apare un melanj între idilă, prietenie, devoţiune şi sexualitate.
Pe de altă parte, Maitreyi simbolizează mentalitatea indiană, cu rădăcini adânci într-o foarte veche cultură, pe care Allan nu a înţeles-o de la început. El nu a înţeles, ca european, atitudinea părinţilor Maitreyiei. Chiar şi aceasta îi spune: „tu nu ştii un lucru. Nu ştii că noi te iubim altfel, ei te iubesc altfel şi eu ar fi trebuit să te iubesc tot aşa cum te iubesc acum... trebuia să te iubesc tot timpul, de la început, ca pe un frate.” (Ibidem, p. 95.) Dăruirea Maitreyiei îi dă siguranţa, dar numai pentru o clipă, căci în sufletul tulburat al lui Allan izbucnesc iar frământările şi veşnica dilemă asupra sensului acestei dăruiri. De accea se întreba: „oare Maitreyi n-a activat ca o hipnotizată, ca un automat de când m-a sărutat întâia oară?” (Ibidem, p. 99.)
Elanul juvenil şi spontaneitatea dragostei sunt permanent dublate de o judecată şi o conştiinţă lucidă. Allan încearcă să-şi explice sieşi faptele şi întâmplările petrecute până atunci. Ceea ce-l frământă cel mai mult este dorinţa de a descifra misterul sentimentului erotic.
Dintre toate personajele feminine ale literaturii române, Maitreyi este cel mai exotic. Autorul, prin forţa ficţiunii, dă viaţă unor spaţii mistice unde erosul îşi înmulţeşte reflexele şi îşi densifică substanţa. Maitreyi este o eroină care dispune de un întreg arsenal de atribute feminine prin care îl ţine pe Allan într-un soi de captivitate psihică. Maitreyi apare fie prin prezenţa sa nemijlocită, fie ca o evocare, în jurnalul lui Allan. Autorul păstrează în mod voit, până la sfârşit, o aură de mister în jurul eroinei, iar trăsăturile ei se sustrag mereu elucidării, devenind astfel o femeie misterioasă. Comportamentul fetei îi produce derută lui Allan. Ea nu are o formulă fixă, apărând când sobră, când indiferentă, când dispreţuitoare, când provocatoare, când profundă, complexă, plină de poezie. Ea promite, dar repede retractează, rectifică ceea ce pare a fi spus limpede şi definitiv. Tocmai acest gen de comportament îl macină permanent pe Allan, îl face tot mai lucid, mai atent şi mai analitic.
Maitreyi aparţine unor orizonturi geografice diferite, dar spiritualiceşte, sunt purtătoare de adânci semnificaţii. În India, cultul pentru femeie atinge supremaţia spirituală. Aici orice femeie, doamnă sau domnişoară, este o Devi, zeiţă: „India nu vede în femeie nici fecioară, nici amantă, vede numai zeiţa, numai jertfa creatoare, mama. Orice femeie e adorată întrucât este sau va fi mamă.” Pentru femeile indiene fericirea nu este considerată un capriciu. Idealul femeii indiene este familia.
Logodna dintre cei doi îndrăgostiţi, întruchipată prin cununa de flori de iasomie, pusă la gâtul lui Allan, este o tradiţie în cultura indiană. Este o logodnă mistică ce a sacralizat uniunea cuplului. După acest act al logodnei, Maitreyi se eliberează de obsesia păcatului. După câteva zile de la ceremonie, Allan a înţeles că Maitreyi şi-a reluat „liniştea şi patima ei de joc şi de liberă bucurie, teama i-a pierit şi obsesia păcatului n-a mai chinuit-o.” (Ibidem, p. 98.)
Finalul romanului este tragic, cei doi îndrăgostiţi fiind obligaţi să rupă orice relaţie. Toată povestea lor de până atunci rămâne fără nici un fel de rezultat. Asfel mirajul cărţii este risipit prin revenirea bruscă la realitatea brutală.
Acest roman porneşte de la un fapt real. Eroina a existat, precum şi marea majoritate a personajelor cărţii. Numele ei real era Maitreyi Devi, fiica profesorului Surendranath Dasgupta din Calcutta. Aceasta, în 1974, după aflarea veştii existenţei romanului lui Mircea Eliade, publică o replică, un răspuns – Dragostea nu moare. În 1992 acest roman a fost tradus şi în româneşte graţie lui Ştefan Dimitriu şi Theodor Handoca şi publicat la Editura Românul din Bucureşti. Aici personajele figurează cu numele de Amrita şi Mircea Euclid, întâmplările fiind prezentate dintr-o altă viziune. Micile inadvertenţe sunt datorate faptului că Mircea Eliade şi-a conceput cartea având la îndemână propriul jurnal şi corespondenţa, pe când Maitreyi Devi scrie după o jumătate de veac de la petrecerea evenimentelor „sub imperiul unor puternice emoţii” – cum spune Constatin Noica.
Viviana Poclid Dehelean (Milivoievici)
Comentarii