DE LA FANTASTIC LA IMAGINAR
VIVIANA POCLID DEHELEAN
(MILIVOIEVICI)
GHEORGHE GLODEANU
COORDONATE ALE IMAGINARULUI ÎN OPERA LUI MIRCEA ELIADE
CLUJ-NAPOCA, EDITURA DACIA, 2001
Apărută la Editura Dacia, în Colecţia Discobolul, în anul 2001, cartea lui Gheorghe Glodeanu intitulată Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, aduce o notă de noutate în critica românească a secolului XXI, chiar dacă despre opera fantastică a lui Eliade s-a scris mult până în momentul de faţă. De ce o notă de noutate? Pentru că Gheorghe Glodeanu îşi începe studiul cu introducerea în contextul epocii, cu elemente teoretice despre conceptul de fantastic şi imaginar, prezent atât în literatura română cât şi în cea universală. Pentru că, după această trecere în revistă a marilor teoreticieni ai fantasticului, precum Tzvetan Todorov, Roger Callois, Ilina Gregori, Adrian Marino, şi aceştia sunt doar câţiva dintre ei, autorul realizează un fir genealogic al filiaţiilor dintre marele istoric al religilor şi geniile literaturii române, Mihai Eminescu, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, dar şi geniile altor literaturi, Marcel Proust, André Gide, James Joyce, ca mai apoi să pătrundă adânc în esenţa problemei, şi anume studierea amănunţită şi migăloasă a operei fantastice a lui Mircea Eliade, şi nu numai.
Studiul lui Glodeanu asupra imaginarului la Mircea Eliade e împărţit în două capitole. Primul, intitulat Poetica fantasticului, cuprinde, la rândul său, treisprezece subcapitole: Teoreticieni ai fantasticului, Conceptul de literatură fantastică la Mircea Eliade, Precursori şi filiaţii, Timp sacru şi timp profan, Stăpânirea ritualică a timpului, Efectul magic al memoriei, Căutătorii paradisului pierdut, Ieşirea din timp ca artificiu fantastic, Între fantastic şi science-fiction, Orfeu sau funcţia ritualică a spectacolului, Theatrum mundi, Regimul diurn şi regimul nocturn al imaginarului, Proiecţii în universal: metamorfozele timpului la Jorge Luis Borges şi Mircea Eliade. A doua parte a studiului – Morfologia romanului existenţialist – cuprinde doar un subcapitol vast: Mircea Eliade şi poetica autenticităţii.
Criticul Gheorghe Glodeanu îşi începe studiul cu un preambul, cum era şi firesc, făcând o succintă prezentare a teoriilor despre fantastic, începând cu marii teoreticieni ai genului în literatura şi cultura universală şi încheind cu ideile şi teoretizările realizate de către autori români precum Ioan Vultur, Ovidiu Ghidirmic, Olimpia Radu, Nicolae Ciobanu, Cristian Livescu, Sergiu Pavel Dan, Alexandru George şi Ilina Gregori, în final ajungând el însuşi la concluzia că fantasticul se identifică cu imaginarul, fictivul, irealul şi neverosimilul.
În al doilea subcapitol al primei părţi a studiului – Conceptul de literatură fantastică la Mircea Eliade – autorul pleacă de la premisa că întreaga operă a lui Eliade, atât cea literară cât şi cea savantă stă sub semnul zodiei autenticităţii, autenticitate considerată a fi un concept-cheie, trecută înainte de toate prin filtrul „terorii istoriei”, ajungându-se în final a se identifica cu fenomenologia miracolului. Glodeanu susţine teoria eliadiană asupra fantasticului, potrivit căreia, teoria irecognoscibilităţii miracolului îşi are originea în ideea camuflării sacrului în profan prin tehnica disimulării. De asemenea, autorul aduce în discuţie problema timpului şi a destinului, făcându-ne cunoscute obsesiile marelui savant, posibilitatea ieşirii din timp, aceasta fiind posibilă prin intermediul investigaţiei psihologice şi al meditaţiei filosofice permanente asupra marilor probleme ale existenţei, ajungând în cele din urmă la mit. În concepţia lui Eliade literatura e identificată cu o nouă formă de mitologie prelungită în actul scriiturii de aici rezultând marea menire a poetului: „Orice mare poet reface lumea, depăşeşte barierele Spaţiului şi ale Timpului, întorcându-se astfel la momentul cosmogoniei şi devenind contemporan cu prima zi a Creaţiei.”
Problema timpului şi a spaţiului a mai fost numită şi „problema secolului al XX-lea”, aşa cum reiese din studiul lui Glodeanu care a încercat să pună laolaltă marile nume ale ale literaturii fantastice româneşti, găsind multe similitudini între temele abordate de Mircea Eliade şi cele ce se regăsesc la Mihai Eminescu, Vasile Voiculescu, Laurenţiu Fulga, Dumitru Radu Popescu, Tudor Dumitru Savu, printre acestea amintind de marile motive: dimensiunea metafizică a existenţei, motivul lumii ca vis, metempsihoza, motivul insulei, motivul strigoiului, al incestului, al şarpelui, al îngerului morţii – identificat cu femeia – , credinţa în puterile magice ale nopţii (Sânziene, Anul Nou, Sfântul Andrei), cultul parabolei, motivul dublului, tehnica confuziei dintre vis şi realitate, echivocul, labirintul, acestea fiind doar câteva din multitudinea de teme descoperite de către autor pe parcursul studiului său, reiterându-le de fiecare dată când are ocazia, fie că face analiza minuţioasă a diferitelor metamorfoze pe care le îmbracă timpul în proza fantastică a lui Eliade, fie că trece prin filtrul viziunii proprii simbolurile majore ale scriitorului.
Începând cu subcapitolul al patrulea, Glodeanu intră în miezul problemei, şi anume, aduce în discuţie marile teme şi simboluri utilizate de Mircea Eliade în proza sa cu caracter fantastic. Criticul abordează problemele existenţiale care l-au obsedat pe Eliade, problema timpului sacru şi a timpului profan, coincidentia oppositorum, moartea simbolică, iniţierea tantrică, tipologia eroilor în funcţie de treptele de iniţiere prin care trec şi în funcţie de nivelele temporale, de aici ajungând la concluzia că personajele aparţin în totalitate categoriei iniţiaţilor, devenind astfel adevăraţi stăpâni ai timpului, de fapt nişte arhetipuri, faţetele duble ale celui care le-a creat. Apoi aminteşte de metoda utilizată de Eliade în câteva dintre naraţiunile sale cu caracter metafizic, punând accentul pe artificiul fantastic, acest lucru fiind posibil prin intermediul alternării planurilor narative, prin crearea unor universuri paralele în care are loc o substituire a planurilor temporale, deci metamorfoze ale timpului. Totodată criticul situează proza fantastică al lui Eliade în proximitatea science-fictionului, fiind de părere că fiecare creaţie e bazată pe colaje, prelucrând astfel diverse mituri: „Scriitorul îşi regizează savant naraţiunea, recurgând mereu la noi artificii, în centrul atenţiei găsindu-se întotdeauna fenomenul concentrării şi al dilatării timpului.” Mai apoi identifică originalul caracter dual şi irecognoscibil al întâmplărilor relatate, afirmând următoarele: „Ca de obicei, Mircea Eliade încurcă firele naraţiunii şi menţine în mod deliberat echivocul asupra întâmplărilor, sugerând cititorilor săi argumente în favoarea mai multor chei posibile ale misterului.”
Alături de prozele cu caracter fantastic, Glodeanu le aduce în discuţie şi pe acelea care, pe lângă această notă distinctivă, mai conţin şi o funcţie ritualică a spectacolului, acesta fiind echivalat cu misterele şi marile taine ale lumii, studiind etapele ieşirii din timpul istoric prin intermediul spectacolului şi pătrunderea într-un timp mitic, călătorie care are loc cu ajutorul triadei Spectacol-Timp-Destin, ajungându-se în cele din urmă la transformarea destinului într-un spectacol.
Autorul identifică o veridică poetică a misterului pe care o echivalează cu însăşi poetica fantasticului, expunând şi argumentând cu minuţiozitate tehnicile utilizate de Eliade în operele sale: tehnica povestirii în povestire, metoda aluzivă, tehnica jocului măştilor, aceasta din urmă fiind considerată a fi o metodă a camuflării sacrului în profan, tehnica elaborării spectacolului prin metoda anamnezei etc.
În paralel cu ideile expuse de marii exegeţi ai operei lui Mircea Eliade, printre care: Mircea Handoca, Cornel Ungureanu, Ioan Petru Culianu, Eugen Simion, Ilina Gregori şi mulţi alţii, Gheorghe Glodeanu îşi expune propriile convingeri insistând mereu şi cu vehemenţă asupra marilor simboluri care l-au făcut pe Eliade să se alăture giganţilor literaturii universale.
După o trecere în revistă a pieselor de teatru eliadeşti, după expunerea cu privire la cele două regimuri ale imaginarului, diurn şi nocturn, Glodeanu îşi încheie acest prim capitol al studiului de faţă cu un comentariu de tip comparat, punându-i în paralel, dar găsind şi teme comune în ceea ce priveşte metamorfozele timpului la prodigiosul Mircea Eliade şi la marele scriitor argentinian, Jorge Luis Borges. Astfel, particularităţile lui Eliade ar fi următoarele: inspiraţia din tradiţiile folclorice autohtone, recursul la mitologie şi dimensiunea filosofică, la care se adaugă temele comune: universul imaginar, metamorfozele timpului, ale visului şi ale mitului, motivul lumii ca labirint, dimensiunea metafizică, mitul eternei reîntoarceri, nostalgia originilor, eternizarea clipei şi depăşirea condiţiei umane. Totuşi, apare şi o notă distinctivă la cei doi autori aduşi în discuţie, la Eliade accentul e pus pe artificiul fantastic, în timp ce la Borges se întrezăreşte o tendinţă ludică, a jocului şi a paradoxului.
În partea a doua a studiului – Morfologia romanului existenţialist – Mircea Eliade şi poetica autenticităţii – accentul e pus cu precădere pe termenul de autenticitate, definit ca poetică a spontaneităţii şi conceput ca „reflex al libertăţii absolute de a fi sincer cu tine însuţi”.
În acest capitol Glodeanu face referire la scrierile cu caracter autobiografic ale lui Eliade: Memorii, Jurnal, Încercarea labirintului, Gaudeamus, Romanul adolescentului miop, Huliganii etc., menţionând faptul că problema autenticităţii trebuie trecută mai întâi prin filtrul unei mentalităţi pozitive, experimentale şi empirice, cum sunt trăirea şi experienţa, toate acestea desăvârşindu-se în pasta magică a scriiturii. Însuşi Eliade dă o definiţie a autenticităţii, relevându-i caracterul incontestabil: „acordă importanţă «documentelor», experienţelor, numai pentru că acestea participă la «real», evită astfel, automatismele, schemele formale, iluziile.”
Ca o concluzie, putem spune cu certitudine că Gheorghe Glodeanu a abordat cu succes această tehnică a autenticităţii în studiul său dedicat literaturii fantastice, şi nu numai, a marelui Mircea Eliade, punând un mare preţ pe evocarea de tip monografic, dar şi pe expunerea diverselor sale interpretări ale miturilor şi simbolurilor eliadeşti: „Câtă autenticitate atâta originalitate, am putea spune despre această literatură existenţialistă în care se face elogiul faptei, similară cu creaţia”.
VIVIANA POCLID DEHELEAN
(MILIVOIEVICI)
GHEORGHE GLODEANU
COORDONATE ALE IMAGINARULUI ÎN OPERA LUI MIRCEA ELIADE
CLUJ-NAPOCA, EDITURA DACIA, 2001
Apărută la Editura Dacia, în Colecţia Discobolul, în anul 2001, cartea lui Gheorghe Glodeanu intitulată Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, aduce o notă de noutate în critica românească a secolului XXI, chiar dacă despre opera fantastică a lui Eliade s-a scris mult până în momentul de faţă. De ce o notă de noutate? Pentru că Gheorghe Glodeanu îşi începe studiul cu introducerea în contextul epocii, cu elemente teoretice despre conceptul de fantastic şi imaginar, prezent atât în literatura română cât şi în cea universală. Pentru că, după această trecere în revistă a marilor teoreticieni ai fantasticului, precum Tzvetan Todorov, Roger Callois, Ilina Gregori, Adrian Marino, şi aceştia sunt doar câţiva dintre ei, autorul realizează un fir genealogic al filiaţiilor dintre marele istoric al religilor şi geniile literaturii române, Mihai Eminescu, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, dar şi geniile altor literaturi, Marcel Proust, André Gide, James Joyce, ca mai apoi să pătrundă adânc în esenţa problemei, şi anume studierea amănunţită şi migăloasă a operei fantastice a lui Mircea Eliade, şi nu numai.
Studiul lui Glodeanu asupra imaginarului la Mircea Eliade e împărţit în două capitole. Primul, intitulat Poetica fantasticului, cuprinde, la rândul său, treisprezece subcapitole: Teoreticieni ai fantasticului, Conceptul de literatură fantastică la Mircea Eliade, Precursori şi filiaţii, Timp sacru şi timp profan, Stăpânirea ritualică a timpului, Efectul magic al memoriei, Căutătorii paradisului pierdut, Ieşirea din timp ca artificiu fantastic, Între fantastic şi science-fiction, Orfeu sau funcţia ritualică a spectacolului, Theatrum mundi, Regimul diurn şi regimul nocturn al imaginarului, Proiecţii în universal: metamorfozele timpului la Jorge Luis Borges şi Mircea Eliade. A doua parte a studiului – Morfologia romanului existenţialist – cuprinde doar un subcapitol vast: Mircea Eliade şi poetica autenticităţii.
Criticul Gheorghe Glodeanu îşi începe studiul cu un preambul, cum era şi firesc, făcând o succintă prezentare a teoriilor despre fantastic, începând cu marii teoreticieni ai genului în literatura şi cultura universală şi încheind cu ideile şi teoretizările realizate de către autori români precum Ioan Vultur, Ovidiu Ghidirmic, Olimpia Radu, Nicolae Ciobanu, Cristian Livescu, Sergiu Pavel Dan, Alexandru George şi Ilina Gregori, în final ajungând el însuşi la concluzia că fantasticul se identifică cu imaginarul, fictivul, irealul şi neverosimilul.
În al doilea subcapitol al primei părţi a studiului – Conceptul de literatură fantastică la Mircea Eliade – autorul pleacă de la premisa că întreaga operă a lui Eliade, atât cea literară cât şi cea savantă stă sub semnul zodiei autenticităţii, autenticitate considerată a fi un concept-cheie, trecută înainte de toate prin filtrul „terorii istoriei”, ajungându-se în final a se identifica cu fenomenologia miracolului. Glodeanu susţine teoria eliadiană asupra fantasticului, potrivit căreia, teoria irecognoscibilităţii miracolului îşi are originea în ideea camuflării sacrului în profan prin tehnica disimulării. De asemenea, autorul aduce în discuţie problema timpului şi a destinului, făcându-ne cunoscute obsesiile marelui savant, posibilitatea ieşirii din timp, aceasta fiind posibilă prin intermediul investigaţiei psihologice şi al meditaţiei filosofice permanente asupra marilor probleme ale existenţei, ajungând în cele din urmă la mit. În concepţia lui Eliade literatura e identificată cu o nouă formă de mitologie prelungită în actul scriiturii de aici rezultând marea menire a poetului: „Orice mare poet reface lumea, depăşeşte barierele Spaţiului şi ale Timpului, întorcându-se astfel la momentul cosmogoniei şi devenind contemporan cu prima zi a Creaţiei.”
Problema timpului şi a spaţiului a mai fost numită şi „problema secolului al XX-lea”, aşa cum reiese din studiul lui Glodeanu care a încercat să pună laolaltă marile nume ale ale literaturii fantastice româneşti, găsind multe similitudini între temele abordate de Mircea Eliade şi cele ce se regăsesc la Mihai Eminescu, Vasile Voiculescu, Laurenţiu Fulga, Dumitru Radu Popescu, Tudor Dumitru Savu, printre acestea amintind de marile motive: dimensiunea metafizică a existenţei, motivul lumii ca vis, metempsihoza, motivul insulei, motivul strigoiului, al incestului, al şarpelui, al îngerului morţii – identificat cu femeia – , credinţa în puterile magice ale nopţii (Sânziene, Anul Nou, Sfântul Andrei), cultul parabolei, motivul dublului, tehnica confuziei dintre vis şi realitate, echivocul, labirintul, acestea fiind doar câteva din multitudinea de teme descoperite de către autor pe parcursul studiului său, reiterându-le de fiecare dată când are ocazia, fie că face analiza minuţioasă a diferitelor metamorfoze pe care le îmbracă timpul în proza fantastică a lui Eliade, fie că trece prin filtrul viziunii proprii simbolurile majore ale scriitorului.
Începând cu subcapitolul al patrulea, Glodeanu intră în miezul problemei, şi anume, aduce în discuţie marile teme şi simboluri utilizate de Mircea Eliade în proza sa cu caracter fantastic. Criticul abordează problemele existenţiale care l-au obsedat pe Eliade, problema timpului sacru şi a timpului profan, coincidentia oppositorum, moartea simbolică, iniţierea tantrică, tipologia eroilor în funcţie de treptele de iniţiere prin care trec şi în funcţie de nivelele temporale, de aici ajungând la concluzia că personajele aparţin în totalitate categoriei iniţiaţilor, devenind astfel adevăraţi stăpâni ai timpului, de fapt nişte arhetipuri, faţetele duble ale celui care le-a creat. Apoi aminteşte de metoda utilizată de Eliade în câteva dintre naraţiunile sale cu caracter metafizic, punând accentul pe artificiul fantastic, acest lucru fiind posibil prin intermediul alternării planurilor narative, prin crearea unor universuri paralele în care are loc o substituire a planurilor temporale, deci metamorfoze ale timpului. Totodată criticul situează proza fantastică al lui Eliade în proximitatea science-fictionului, fiind de părere că fiecare creaţie e bazată pe colaje, prelucrând astfel diverse mituri: „Scriitorul îşi regizează savant naraţiunea, recurgând mereu la noi artificii, în centrul atenţiei găsindu-se întotdeauna fenomenul concentrării şi al dilatării timpului.” Mai apoi identifică originalul caracter dual şi irecognoscibil al întâmplărilor relatate, afirmând următoarele: „Ca de obicei, Mircea Eliade încurcă firele naraţiunii şi menţine în mod deliberat echivocul asupra întâmplărilor, sugerând cititorilor săi argumente în favoarea mai multor chei posibile ale misterului.”
Alături de prozele cu caracter fantastic, Glodeanu le aduce în discuţie şi pe acelea care, pe lângă această notă distinctivă, mai conţin şi o funcţie ritualică a spectacolului, acesta fiind echivalat cu misterele şi marile taine ale lumii, studiind etapele ieşirii din timpul istoric prin intermediul spectacolului şi pătrunderea într-un timp mitic, călătorie care are loc cu ajutorul triadei Spectacol-Timp-Destin, ajungându-se în cele din urmă la transformarea destinului într-un spectacol.
Autorul identifică o veridică poetică a misterului pe care o echivalează cu însăşi poetica fantasticului, expunând şi argumentând cu minuţiozitate tehnicile utilizate de Eliade în operele sale: tehnica povestirii în povestire, metoda aluzivă, tehnica jocului măştilor, aceasta din urmă fiind considerată a fi o metodă a camuflării sacrului în profan, tehnica elaborării spectacolului prin metoda anamnezei etc.
În paralel cu ideile expuse de marii exegeţi ai operei lui Mircea Eliade, printre care: Mircea Handoca, Cornel Ungureanu, Ioan Petru Culianu, Eugen Simion, Ilina Gregori şi mulţi alţii, Gheorghe Glodeanu îşi expune propriile convingeri insistând mereu şi cu vehemenţă asupra marilor simboluri care l-au făcut pe Eliade să se alăture giganţilor literaturii universale.
După o trecere în revistă a pieselor de teatru eliadeşti, după expunerea cu privire la cele două regimuri ale imaginarului, diurn şi nocturn, Glodeanu îşi încheie acest prim capitol al studiului de faţă cu un comentariu de tip comparat, punându-i în paralel, dar găsind şi teme comune în ceea ce priveşte metamorfozele timpului la prodigiosul Mircea Eliade şi la marele scriitor argentinian, Jorge Luis Borges. Astfel, particularităţile lui Eliade ar fi următoarele: inspiraţia din tradiţiile folclorice autohtone, recursul la mitologie şi dimensiunea filosofică, la care se adaugă temele comune: universul imaginar, metamorfozele timpului, ale visului şi ale mitului, motivul lumii ca labirint, dimensiunea metafizică, mitul eternei reîntoarceri, nostalgia originilor, eternizarea clipei şi depăşirea condiţiei umane. Totuşi, apare şi o notă distinctivă la cei doi autori aduşi în discuţie, la Eliade accentul e pus pe artificiul fantastic, în timp ce la Borges se întrezăreşte o tendinţă ludică, a jocului şi a paradoxului.
În partea a doua a studiului – Morfologia romanului existenţialist – Mircea Eliade şi poetica autenticităţii – accentul e pus cu precădere pe termenul de autenticitate, definit ca poetică a spontaneităţii şi conceput ca „reflex al libertăţii absolute de a fi sincer cu tine însuţi”.
În acest capitol Glodeanu face referire la scrierile cu caracter autobiografic ale lui Eliade: Memorii, Jurnal, Încercarea labirintului, Gaudeamus, Romanul adolescentului miop, Huliganii etc., menţionând faptul că problema autenticităţii trebuie trecută mai întâi prin filtrul unei mentalităţi pozitive, experimentale şi empirice, cum sunt trăirea şi experienţa, toate acestea desăvârşindu-se în pasta magică a scriiturii. Însuşi Eliade dă o definiţie a autenticităţii, relevându-i caracterul incontestabil: „acordă importanţă «documentelor», experienţelor, numai pentru că acestea participă la «real», evită astfel, automatismele, schemele formale, iluziile.”
Ca o concluzie, putem spune cu certitudine că Gheorghe Glodeanu a abordat cu succes această tehnică a autenticităţii în studiul său dedicat literaturii fantastice, şi nu numai, a marelui Mircea Eliade, punând un mare preţ pe evocarea de tip monografic, dar şi pe expunerea diverselor sale interpretări ale miturilor şi simbolurilor eliadeşti: „Câtă autenticitate atâta originalitate, am putea spune despre această literatură existenţialistă în care se face elogiul faptei, similară cu creaţia”.
Comentarii