Mircea Eliade.
De la gazetărie la opera științifică. Și retur...
Mircea Handoca, Pro Mircea Eliade, Cluj-Napoca, Editura Dacia, Colecția „Discobolul”, 2000, 232 p.
Studiile și eseurile volumului Pro Mircea Eliade, apărut la Editura Dacia, din Cluj-Napoca, constituie o completare a unei cărți anterioare, scrisă de Mircea Handoca – Viața lui Mircea Eliade, ediția a II-a, revizuită și adăugită (reeditare a volumului Mircea Eliade. Câteva ipostaze ale unei personalităţi proteice, Bucureşti, Editura Minerva, 1992), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000.
Dacă prima parte a volumului abordează diversele fațete ale problematicii operei științifice, literare și ziaristice ale marelui savant, partea a doua aduce în discuție câteva polemici ale autorului cărții de față cu H. H. Stahl, Norman Manea, Daniel Dubuisson și Leon Volovici, apărute în presa culturală românească: Improvizații, erori și denaturări... (1984), Mircea Eliade – fascist, legionar, antisemit? (1992), Ignoranță sau rea-credință în interpretarea biografiei și operei lui Mircea Eliade (1994), Mircea Eliade e din nou acuzat (1995), Mircea Eliade și Mihail Sebastian (1997).
Primele studii sunt dedicate preocupărilor lui Mircea Eliade în domeniul literaturii, al folcloristicii, gazetăriei și conferințelor susținute în cadrul grupării „Criterion”. Următoarele pun accentul pe legăturile de prietenie dintre Mircea Eliade și Lucian Blaga, Eugen Ionescu, și Emil Cioran, continuând cu eseurile: Mircea Eliade despre limbă și stil, Mircea Eliade despre Transilvania și Nostalgia patriei.
Ca Teoretician al romanului, Mircea Eliade promovează prin orice mijloace trăirea autentică, personală: „în locul originalității cu orice preț, care de cele mai multe ori e artificială, neconvingătoare, Eliade propune autenticitatea”. (p. 7). Majoritatea lucrărilor științifice ale lui Mircea Eliade înglobează în structura lor diverse analogii între ficțiunea specifică beletristicii și lumea mitului, subliniind strânsa legătură dintre mitologie și roman. „Legile proprii care guvernează creația literară – e de părere Mircea Handoca – nu sunt în viziunea lui Mircea Eliade principiile talmudice, înguste și intransigente, ale partizanilor autonomiei estetice. [...] Gândindu-se la literatura viitorului, consideră că va fi dominată de fantastic, devenind pentru omul contemporan o nouă mitologie”. (p. 17).
Pe tot parcursul vieții și operei sale, Mircea Eliade a susținut fervent autenticitatea, aceasta devenind un laitmotiv: „și în ultimii ani ai vieții, Eliade credea în autenticitate, dar acest cuvânt nu-l mai întâlnim atât de des în scrierile sale. Spontaneitatea, scrisul dintr-o răsuflare, au fost înlocuite cu o muncă titanică, cu reluări și reveniri succesive”. (p. 21).
În ceea ce privește activitatea de folclorist a lui Mircea Eliade, Mircea Handoca aduce în discuție preocupările omului de știință în acest vast domeniu, dovadă fiind multitudinea monografiilor dedicate folclorului românesc și universal. Cea mai importantă lucrare a sa din domeniul folclorului este De la Zalmoxis la Genghis-Han, tradusă în peste 20 de limbi, de-a lungul timpului. Într-o altă lucrare, Cosmologie și alchimie babiloniană, din 1937, Mircea Eliade afirmă că „poporul român [...] are o preistorie și o protoistorie de egală valoare cu a oricărei nații europene importante, și are un folclor incontestabil superior tuturora”. (Mircea Eliade, apud. Mircea Handoca, p. 31).
Autorul volumului de față descoperă analogii între opera literară și cercetările din domeniul folcloristicii ale lui Mircea Eliade, „interferențele dintre folclor și literatura originală diferă de la o carte la alta și sunt fie vagi ecouri sau discrete aluzii, fie coloana vertebrală pe care e brodată fabulația”. (p. 27). În finalul studiului Mircea Handoca e de părere că „aproape toate aceste idei despre folclor le vom întâlni într-o formă embrionară în numeroase articole și eseuri din cel de-al patrulea deceniu, publicate în ziarele și revistele românești. Studiile de sinteză au fost pregătite de ample analize, urmărind variate aspecte ale folcloristicii: origini, istoric, interpretare, culegeri, traduceri, studii comparative, sursă de inspirație pentru literatura cultă”. (p. 32).
Următorul studiu – Luminile rampei – subliniază activitatea lui Mircea Eliade în planul dramaturgiei româneşti. În acest sens, piesa Iphigenia (publicată inițial în revista „Manuscriptum”, 1974, cu un Cuvânt înainte: Mitul jerfei creatoare de Mircea Handoca; ulterior inclusă în volumul Coloana nesfârșită, ediție îngrijită de Mircea Handoca, București, Editura Minerva, 1996) reprezintă piesa de rezistență, fiind „una din capodoperele literaturii române moderne în care actul morții apare cu sensuri umaniste explicite, sacrificiul fiind acceptat ca o expresie a solidarității cu destinul obștei”. (p. 68).
În ceea ce privește activitatea sa de gazetar, Mircea Eliade și-a exprimat adesea părerea, în diverse articole, despre gazetărie. Susținea mereu faptul că între aceasta și literatură există o multitudine de afinități, dar și deosebiri: „Gazetăria este luptă, observație civilă, informație culturală. Gazetăria își are locul ei precis în viața unei națiuni. Literatura este însă creație spirituală, creație care își are regulile ei, autonomia ei, destinul ei. Cu cât deosebirea asta va fi mai clară în mintea scriitorului și cititorului, cu atât literatura și gazetăria vor avea de câștigat”. (Mircea Eliade, apud. Mircea Handoca, p. 87).
Mircea Eliade a întreprins o bogată activitate gazetărească în paginile publicațiilor culturale românești interbelice precum: „Cuvântul”, „Universul literar”, „Vremea”, „Credința”, „Criterion”, „Adevărul literar și artistic”, „Familia”, „Gândirea”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „România literară”, „Rampa”, „Foaia tinerimii”, „Azi” etc. Se observă o diversitate tematică a articolelor publicate aici, de la probleme de cultură românească, până la adevărate manifeste în domeniul politicului: „elogiul adus marilor valori din cultura românească este însoțit de vehementa diatribă la adresa politicianismului vremii, a descompunerii sociale, a nepăsării autorităților față de cultură”. (p. 94).
În studiul dedicat activității de conferențiar a lui Mircea Eliade, Mircea Handoca precizează faptul că cele peste o mie de conferințe susținute pe parcursul câtorva decenii au o importanță deosebită în cunoașterea marelui savant. Cele cu un ecou deosebit în epocă au fost conferințele de la „Criterion”, în cadrul cărora membrii „tinerei generații” dezbăteau probleme dintre cele mai diverse, de la mari personalități contemporane, până la tendințele culturii și literaturii interbelice.
Cu toate acestea, „viața” „Criterionului” a fost relativ scurtă, „intrigile, campania de presă a lui Sandu Tudor și Petru Manoliu, din ziarul «Credința» (condamnată ulterior pentru calomnie) au pus capăt «Criterionului». Această asociație din Bucureștiul anilor 1932-34 a jucat un important rol social și cultural, din păcate nu foarte cunoscut. Mircea Eliade nu ezită să considere gruparea din care a făcut parte drept precursoare a existențialismului francez al lui J. P. Sartre, imediat după cel de-al doilea război mondial”. (p. 101).
Urmează apoi o altă serie de conferințe susținute de Mircea Eliade la Universitatea din București, la Radio România, la marile universități din întreaga lume. „Conferințele lui Mircea Eliade reprezintă – la scară redusă –, scrie Mircea Handoca, aproape întreaga lui activitate. Pregătirea temeinică, acribia, verificarea tuturor surselor și citatelor, erudiția, verva, multilateralitatea enciclopedică, pasiunea, toate sunt topite într-o formă atractivă printr-o uluitoare diversitate de modalități”. (p. 104).
Un corpus aparte al volumului de față dezvăluie acele Afinități elective dintre Mircea Eliade și Lucian Blaga, Mircea Eliade și Eugen Ionescu, Mircea Eliade și Emil Cioran. Cu toți trei Mircea Eliade a fost prieten, legăturile dintre ei întrețesându-se dincolo de opera pe care a făurit-o fiecare. Și-au găsit mereu puncte comune în ideile suținute în plan filosofic, literar și științific. „Asemănarea «esențială» a acestor prestigioase personalități constă în sincronismul cu care privesc misiunea hărăzită lor, imperioasa datorie de a crea, de a renunța și de a subordona toate celelalte nevoi și plăceri acestei dominante”. (p. 108).
Astfel, punctele comune dintre Mircea Eliade și Lucian Blaga sunt constituite de: atracția filosofiei indiene, miturile și simbolurile românești arhaice, Legenda Meșterului Manole, spațiul mioritic, izvoarele folclorului românesc etc. „Cercetând miturile autohtone, ambii gânditori au zămislit numeroase studii de o rară profunzime și erudiție, diferite ca formă, dar cu unele coincidențe tematice: motivul de inspirație dacic și convigătoarea pledoarie pentru vechiul fond țărănesc al culturii românești”. (p. 107).
În ceea ce-i privește pe Mircea Eliade și Eugen Ionescu, destinele celor doi s-au intersectat de nenumărate ori. Nu numai destinele, ci și ideile comune despre anumite teme și simboluri, atât în planul literaturii, cât și în cel al publicisticii. Cursul vieții lor a fost cam același. Ambii au luat calea exilului, „amândoi s-au stabilit din 1940 în străinătate, dată de când nu au mai văzut peisajul românesc. Eliade își exprimă cu orice prilej apartenența la România, în timp ce pentru Eugen Ionescu Franța înseamnă totul. [...] Cu toate aceste reminiscențe, operele literare ale lui Eugen Ionescu au fost scrise, fără nici o excepție în franțuzește. Eliade însă își redactează nuvelele, romanele, teatrul și memorialistica exclusiv în românește”. (pp. 120-121).
Mircea Eliade și Emil Cioran au fost prieteni foarte buni, deși, deseori, aveau concepții și idei diferite, ilustrând acea coincidentia oppositorum, de care vorbește Mircea Eliade în lucrările sale științifice. Totuși, „Eliade și Cioran aveau însă o pasiune comună: preferința pentru gândirea indiană, budism și taoism”. (p. 131).
În ansamblul operei eliadești, „problemele de limbă și stil” au constituit preocupări aparte, nu foarte numeroase. Acestora le consacră câteva studii în publicațiile românești. „Fără să se consacre problemelor limbii, – afirmă Mircea Handoca – Mircea Eliade, de-a lungul celui de-al patrulea deceniu, este la curent cu lucrările lui Al. Philippide, Al. Rosetti, Al. Graur, Iorgu Iordan. Primului din ei îi face un scurt portret în lumini favorabile. Urmărește publicațiile filosofice și le recenzează din când în când, oprindu-se mai ales la «Grai și suflet», «Daco-romania», «Bulletin linguistique»”. (pp. 151-152).
Transilvania ocupă un loc special în memorialistica lui Mircea Eliade. Mai ales atunci când evocă, nostalgic, excursiile și aventurile din adolescență. În perioada maturității îi dedică spațiului transilvănean studii comparative și monografii, precum: Institute de cultură (1934), Istoria medicinii în România (în „Revista Fundațiilor Regale”, 1936), Elogiu Transilvaniei (în „Vremea”, 1936), Cultură și creație în provincie (1938), Clujul, centru de cultură (în „Universul literar”, 1939) etc.
În conștiința și sufletul lui Mircea Eliade revine mereu nostalgia patriei. Fiind departe de țară rememorează vremurile tinereții sale pe pământ românesc și e prezent regretul că nu se poate reîntoarce. Majoritatea operelor literare eliadești evocă spațiul românesc, de la nuvele și romane, până la memorialistică și diaristică. „Obsesiv în cărțile lui Mircea Eliade, scrise în ultimele patru decenii, oameni, întâmplări, fragmente din istoria și peisajul românesc, amănuntul caracteristic și patria în ansamblu, atmosfera și specificul inimitabil al acestor ținuturi din copilărie”. (p. 183).
În finalul cărții, după cum am menționat la început, sunt cuprinse câteva polemici la adresa unor denigratori ai lui Mircea Eliade.
Prima dintre acestea cuprinde răspunsul lui Mircea Handoca referitor la acuzațiile nejustificate ale lui H. H. Stahl la adresa lui Mircea Eliade, în volumul său, Eseuri critice. A doua polemică „constituie un răspuns la articolul lui Norman Manea Culpa fericită, Mircea Eliade, fascismul și soarta nefericită a României, apărut la 5 august 1991, în «The New Republic»”. (p. 197).
Următoarele sunt, de asemenea, răspunsuri la atacurile îndreptate împotriva lui Mircea Eliade ale lui Daniel Dubuisson – Mitologii ale secolului XX. Dumézil, Lévi-Strauss, Eliade; Leon Volovici – Ideologia naționalistă și „problema evreiască” în România anilor '30.
Finalul volumului este dedicat relației dintre Mircea Eliade și Mihail Sebastian, precum și apariției editoriale a Jurnalului lui Mihail Sebastian. Mircea Eliade, colegul său de generație, „ocupă un important loc în paginile Jurnalului. Indicele de nume conține aproape 70 de referiri la el, din care, mai mult de jumătate, relatează, în mod amplu, întâmplări, citează discuții, emite judecăți de valoare. Dacă memorialistica lui Eliade prezintă o imagine luminoasă, emoționantă a lui Mihail Sebastian, Jurnalul celui ce a scris De două mii de ani reține aproape în exclusivitate portretul unui înverșunat legionar fanatic: Mircea Eliade”. (p. 225). Totuși, pentru a înțelege mai bine relația dintre cei doi, Mircea Handoca propune o lectură a corespondenței dintre aceștia: „Jurnalul lui Sebastian trebuie citit în paralel cu scrisorile adresate lui Eliade de autorul Stelei fără nume. Tonul prietenesc, frățesc al acestor epistole (scrise în aceeași perioadă cu Jurnalul) parcă ar aparține altei persoane”. (p. 229).
Viviana Poclid Dehelean
Comentarii