Băieșii din Balcani.
Identitatea comunității etnice
Volumul Băieșii din Balcani. Identitatea comunității etnice, apărut la Belgrad, în 2005, editat sub coordonarea Biljanei Sikimić și a lui Dušan T. Bataković, cu sprijinul Academiei Sârbe de Știință și Artă – Institutul de Studii Balcanice, cuprinde diverse studii și cercetări referitoare la comunitățile românești de băieși de pe teritoriul Serbiei, Ungariei și Bulgariei.
Dintre aceste studii amintim: Otilia Hedeșan – Un teren: Trešnjevica, pe Valea Moravei; Sofija Miloradović – Schiță pentru cercetarea etnodialectală a satelor de la poalele muntelui Juhor și de pe malul râului Morava (Trešnjevica); Marija Ilić – „Pierdut în traducere”: Romii în discursul sârbilor din Trešnjevica; Prvoslav Radić – Câteva observații filologice cu privire la satul bilingv Strižilo din Serbia centrală (pe baza materialului folcloric); Annemarie Sorescu-Marinković – Napolitanii din Mehovine; Dragana Ratković – Convorbire în cimitir: limba lui Sveta Stanković; Svetlana Ćirković – Din Cucaz la Banjica: ursarii; Biljana Sikimić – Băieșii din Serbia; Magdalena Slavkova – Rudarii din Bulgaria estică și mișcarea evanghelistă; Aleksandra Kostić, Jasmina Nedeljković – Cultură și emoție – țiganii români și percepția emoției; Dušan Drljača – Spoitorii din Čipuljić.
Totalitatea studiilor sunt efectuate prin ample cercetări de teren, iar discuțiile avute cu reprezentații comunităților analizate au fost imprimate pe bandă magnetică, apoi transcrise în paginile cărții de față.
Cercetarea întreprinsă de Otilia Hedeșan, între 24 și 27 august 2002, în comunitatea de rudari vorbitori ai limbii române, din Trešnjevica, pe valea râului Morava, o regiune din Serbia actuală, pune în evidență trei aspecte principale, și anume: identificarea bibliografiei românești în zona de interes studiată; recunoașterea și transcrierea elementelor importante care particularizează felul vorbirii reprezentanților comunității din Trešnjevica; pe baza informațiilor obținute se configurează un model de viață tradițional-folcloric local. Aceste aspecte focalizate în studiu au fost precedate de etapele propriu-zise ale cercetării: condițiile concrete ale analizei; transcrierea interviurilor realizate pe teren; identificarea principalelor puncte de interes și a informațiilor obținute. Subiectul general al lucrării evidențiază alte variante ale limbii române vorbite de comunitățile românești din Serbia, autoarea distingând diversele denumiri ale acestor locuitori: români, băieși, rudari, țigani, karavlahi, coritari etc. În finalul studiului lansează ipoteza conform căreia membrii grupului investigat își au originile în România, mai precis în vestul Munteniei și în Oltenia, ajungând pe Valea Moravei urmând „itinerariul bănățean”.
O analiză similară, dedicată comunităților din Trešnjevica, o întreprinde cercetătoarea Sofija Miloradović, distingând cele două părți ale satului, aparținând unei zone dialectale de confluență: Velika Trešnjevica (cu locuitori veniți din Kosovo, Pirot-Serbia, Skopije-Macedonia și Bulgaria) și Mala Trešnjevica (comunitate de țigani ce vorbesc limba română, aflată la poalele muntelui Juhor). Materialul cules în urma investigării a fost organizat sub forma unor fișe de dicționar tematic, cuprinzând numeroase unități lexicografice și subliniind contextul și conținutul etnocultural: Sfânta Varvara, Sfântul Nicolae, Ignatul, Ajunul, Crăciunul etc.
Despre comunitatea de romi care populează Mala Trešnjevica scrie și Marija Ilić, observând diferențele existente între ritualurile practicate de locuitorii sârbi și cele ale romilor (țigani, vorbitori de limba română). Din perspectiva mentalității și a discursului sârbilor, cultura și tradițiile romilor apar ca un complex fenomen, evidențiindu-se net cele două tipuri de culturi.
Cercetarea de teren a Annemariei Sorescu-Marinković prezintă comunitatea restrânsă de băieși (658 persoane, conform recensământului din 2002) din Mehovine, un sat situat în partea vestică a Serbiei centrale, în apropiere de Šabac. Autoarea distinge diferențe însemnate de mentalitate și atitudine între diversele grupuri de băieși din Serbia, repertoriul narativ al acestora diferențiindu-se în funcție de vârstă și sex. Ideea predominată în narațiuni e reprezentată de modelul „descălecatului” unor strămoși veniți de la est de Dunăre și de aspecte privind originile neamului. Narațiunile se conturează din perspectiva unor „documente identitare” prin care comunitatea își justifică existența și ascendența pe aceste meleaguri. Un astfel de „document identitar” îl reprezintă povestirea unui localnic, Svetomir Stanković, care prezintă criza de identitate a grupului de băieși, delimitat clar de vecinii țigani și sârbi, dar care se raportează mereu la aceștia. Locuitorii acestei comunități sunt denumiți napolitani, făcându-se mereu trimitere la situația lor duplicitară („pola” în limba sârbă înseamnă „jumătate”). Identitatea de grup a acestora este definită de cercetătoare în patru coordonate esențiale care vizează modul în care aceștia sunt văzuți de ceilalți: de sârbi, în mijlocul cărora locuiesc; de țigani, cu care sunt asimilați adesea; de românii din Serbia și România; modul cum se autocaracterizează. Studiul se bazează pe informațiile culese în urma cercetării și prin cumularea mărturiilor membrilor comunității, identificându-se cele trei elemente definitorii pentru creionarea identității etnice a acestora, respectiv: simțul apartenenței, limba și povestirile de întemeiere.
Coordonatoarea volumului de față, Biljana Sikimić, își dedică cercetarea comunităților de băieși vorbitori de limba română, de pe teritoriul Serbiei și al Ungariei, utilizând metoda etnolingvistică. Distinge astfel cele trei grupuri de băieși, și anume: băieșii/karavlahii din Ungaria; băieșii din Banatul sârbesc; karavlahii bosniaci. În Serbia aceste grupuri/comunități de băieși au cunoscut diverse denumiri: sârbi – la Sud de Dunăre; români – în Voivodina; vlahi – în câteva localități din Serbia centrală; romi – în comunitățile foarte sărace. Cercetarea aduce în discuție diferitele graiuri vorbite de aceste comunități de băieși, ajungând la concluzia conform căreia unii băieși din Serbia vorbesc subdialectul muntean și graiurile transilvănene, iar în zona Banatului sârbesc și în Serbia de Nord-Est graiurile băieșe sunt puternic influențate de subdialectul bănățean. Autoarea subliniază, în finalul studiul său, faptul că specificul și dimensiunea comunității sunt importante, acestea variind de la câteva familii izolate care locuiesc în marile orașe, până la satele compacte de băieși de pe teritoriul studiat.
Alte dintre studii aduc în discuție numeroasele procese de modificare survenite în cadrul comunităților supuse analizei. Un astfel de studiu este cel al Magdalenei Slavkova, care studiază comunitățile evanghelizate de rudari stabilite pe teritoriul Bulgariei. Aceste transformări sunt urmărite din perspectivă istorică și etnologică, religia fiind considerată în cadrul acestor grupuri/etnii analizate, ca fiind o adaptare culturală care le permite să se integreze în societate, accentuându-le totodată identitatea specifică de grup.
Studiul Cultură și emoție – țiganii români și percepția emoției stabilește un mod de interpretare a diverselor expresii faciale ale emoției (bucurie, surpriză, supărare, repulsie, frică, tristețe) și de evaluare a unor aspecte ale experienței emoționale în cadrul comunității de țigani români stabiliți în Prćilovica, o localitate din apropierea orașului Aleksinac, din Sud-Estul Serbiei. Problema cercetată stabilește relația emoție-cultură, evidențiind existența unor similitudini culturale în interpretarea expresiilor faciale ale emoției și stabilirea cauzelor acesteia. Au fost identificate temeri și probleme specifice în cadrul comunității de țigani români, concretizate în expresiile: „a avea sau nu bani”; „a avea sau nu de mâncare”; „a avea o viață bună sau rea”.
Ultimul studiu, Spoitorii din Čipuljić, reprezintă un material inedit, deși cercetarea de teren a fost întreprinsă acum mai bine de cincizeci de ani, mai precis, la mijlocul anilor 1950. Materialul cules constituie un document istoric al unei grupe etnice dispărute, spoitorii, autorul enumerându-i pe toți reprezentanții acestei categorii, care se considerau karavlahi sau țințari, dar se declarau sârbi sau croați. Este descris detaliat modul acestora de viață și de lucru, insistându-se asupra caracterului nomad al comunității.
Cercetările incluse în volumul de față constituie un reper în domeniul etnolingvisticii și etnofolcloristicii, reprezentând documente istorice și „identitare” ale comunităților etnice din zona Balcanilor.
Viviana Milivoievici
Băieșii din Balcani. Identitatea comunității etnice, volum coordonat de Biljana Sikimić și Dušan T. Bataković (directorul Institutului de Studii Balcanice), Academia Sârbă de Știință și Artă – Institutul de Studii Balcanice, Belgrad, 2005, 324 p.
Comentarii