MIRCEA ELIADE ŞI
JURNALUL PORTUGHEZ
În viziunea lui Sorin Alexandrescu Mircea Eliade este văzut din trei perspective diferite: om de ştiinţă, scriitor şi memorialist. Jurnalul portughez este constituit, de asemenea, din trei părţi semnificative: jurnal profesional, jurnal personal şi jurnal politic.
Prima parte a jurnalului pune accentul pe experienţa din planul profesional a lui Mircea Eliade ca ataşat cultural pe lângă Ambasada din Lisabona. Astfel, în acest tip de jurnal Mircea Eliade găseşte o cale salvatoare, acesta fiind un „«instrument de apărare împotriva neantului care mă ameninţă din toate părţile», un mod de a salva «timpul pierdut» şi un mod de a «se reculege». [...] Se poate interpreta Jurnalul portughez, desigur, ca un scenariu laic al Patimilor, al morţii şi al învierii, sau ca o naraţiune conflictuală cu un soi de happy-end: plecarea în Franţa. [...] Eliade nu trece de criză în sensul că o uită, o îngroapă, o abandonează «anilor morţii» portughezi, ci în sensul că învaţă să trăiască cu ea, să-şi internalizeze doliul, nu pentru că l-a terminat, ci pentru că, din decenţă, nu-l mai afişează. În felul său, Eliade nu a uitat niciodată nici pe Nina, nici România îngenuncheată de comunism. A rămas doar să scrie despre ele, în eternitate. [...] Jurnalul portughez este, într-adevăr, «adevărata operă» a lui Eliade în Portugalia. El scrie, într-un fel ca şi Proust, capodopera lui din această perioadă ca pe o expresie a disperării de a nu putea s-o scrie. Spaima eşecului, şi inversul ei, criza de egolatrie semnalau tocmai această naştere prin moarte, ruperea fizică a operei din carnea lui, un chin al naşterii pe care Eliade îl trăieşte ca anticipare a viitoarei sale teorii despre solidaritatea dintre viaţă şi moarte.”
Perioada portugheză reprezintă un şir de trepte iniţiatice pe care scriitorul este dator să le parcurgă, una câte una, pentru a putea deveni un „homo universalis”.
Pe acele meleaguri străine Mircea Eliade a avut de îndeplinit o misiune importantă.
A făcut cunoscută întrega cultură şi literatură românească în Portugalia. A desfăşurat o bogată activitate culturală care, în cele din urmă, s-a materializat în studiile şi articolele publicate în presa portugheză.
Studiul istoric Românii, latinii Orientului pune accentul pe misiunea de veacuri a poporului român, aceea de a-şi apăra creştinătatea. Prin acest studiu Mircea Eliade realizează o succintă trecere în revistă a evenimentelor prin care a trecut neamul nostru, de la originea şi formarea sa, până la împlinirea spirituală. Analizează caracteristicile limbii şi civilizaţiei române subliniind continuitatea etnică a costumului popular tradiţional: „Ţăranii români se îmbracă astăzi exact ca dacii de pe Columna lui Traian. În nici o parte a Europei populaţia rurală nu a păstrat costumul de acum două mii de ani ca în Dacia.” Un „miracol” care îi reţine atenţia este bogăţia limbii române. Vorbeşte apoi despre figurile unor mari domnitori români. Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazu au marcat, de-a lungul timpului, momentele esenţiale din istoria românilor. Nu uită, însă, să amintească de cele două mari mituri ale spiritualităţii româneşti: Legenda Meşterului Manole şi balada Mioriţa. „În orice cultură, există un mit central, care o revelă şi care se găseşte în toate marile sale creaţii. Viaţa spirituală a românilor este dominată de două mituri ce exprimă, cu o spontaneitate perfectă, viziunea lor spirituală asupra Universului şi evaluarea pe care ei o conferă existenţei.” Legenda Meşterului Manole nu este o creaţie exclusivă a poporului român, ci „se găseşte în toate ţările din sud-estul european. Legenda este, în rezumat, formula mistică şi epică a unuia dintre ritualurile cele mai răspândite din lume: aşa-numitele «ritualuri ale construcţiei». [...] Ceea ce ne interesează este faptul că românii au ales această temă mitică şi i-au dat o exprimare artistică şi morală fără egal. Şi au ales-o pentru că sufletul românesc se recunoaşte în mitul sacrificiului suprem, care face să dureze o operă construită de mâna omului, fie o catedrală, o ţară sau o colibă.”
Mircea Eliade îşi manifestă încrederea în destinul şi spiritualitatea poporului român şi suferă când află despre tragedia prin care trece România, în cel de-al doilea război mondial.
Autorul studiului face referiri şi la personalităţile culturii româneşti, amintind de Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Odobescu, Lucian Blaga, Nicolae Iorga, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Panait Istrati: „Ceea ce nu trebuie uitat niciodată este izvorul permanent de inspiraţie al tuturor acestor creatori: tezaurul lingvistic şi artistic popular. Pentru că toţi s-au nutrit din spiritualitatea poporului român, din creştinismul lui, din filozofia vieţii, din atitudinea lui în faţa existenţei, unii conştient, alţii fără să o ştie. Dar şi aşa, continuitatea organică dintre tradiţie şi operele lor a fost evidentă.”
Câtorva dintre personalităţile enumerate mai sus, Mircea Eliade le consacră articole publicate în presa culturală din Lisabona: „Acção”, „A Voz”, „Vida mundial ilustrada”.
O importanţă deosebită îi acordă Mircea Eliade lui Mihai Eminescu. Articolul publicat în revista „Acção”, numărul 72, din 3 septembrie 1942, este dedicat celor doi poeţi: Luis de Camões şi Mihai Eminescu. Încă din debutul acestui articol Mircea Eliade îşi precizează clar intenţiile: „Vreau să încep prin a fixa scopul acestui articol, care nu e o lucrare de istorie literară comparată, şi în care nu-mi propun să caut eventualele influenţe camõesiene care s-ar putea afla în opera marelui scriitor român Mihai Eminescu. Apropiind numele celor doi poeţi mai mari ai latinităţii, mă gândesc mai întâi de toate la contribuţia pozitivă pe care fiecare din ei a adus-o îmbogăţirii «geniului latin».”
Paralela realizată de Mircea Eliade între cei doi poeţi subliniază rolul acestora la îmbogăţirea geniului latin. Aminteşte de legătura evidentă între aceşti doi creatori afirmaţi în epoci şi pe meridiane diferite. Aduce în discuţie coordonatele fundamentale ale spiritualităţii latine, având asupra celor doi o privire istorică şi sintetizatoare. Misiunea geniului latin, spune Mircea Eliade, a fost întotdeauna acea „voinţă de a transforma în cultură experienţele cele mai diverse, contradicţiile cele mai neaşteptate, peisajele cele mai exotice. Comparată cu alte structuri spirituale europene – germanică, anglo-saxonă, slavă, – latinitatea se manifestă drept cea mai bogată şi cea mai complexă, posedând o inepuizabilă capacitate de a se reînnoi, de a se autodepăşi şi de a renaşte din propria-i cenuşă. Camões şi Eminescu sunt două ilustrări măreţe ale acestei forţe creatoare.”
În octombrie 1942 Mircea Eliade mai publică un articol dedicat poetului, în presa din Lisabona. În Eminescu – poetul rasei române pune accentul pe latura politică a orientărilor acestuia, orientări aflate în deplină concordanţă cu propriile sale convingeri. Astfel, în opinia lui Mircea Eliade, „influenţa exercitată de Eminescu a fost enormă; a fost nu doar creatorul limbii literare moderne şi al mişcării eminesciene care a schimbat orientarea poeziei româneşti, ci a devenit şi doctrinarul prin excelenţă al naţionalismului român. Acest poet pesimist era în acelaşi timp un mare patriot; acest apostol pătimaş al cunoaşterii universale credea cu tărie în destinul rasei sale şi în misiunea istorică a romanităţii orientale. S-a vorbit mult despre pesimismul lui Mihai Eminescu. «Pesimismul» său are însă o formă atât de personală, încât suntem obligaţi să renunţăm la a-i aplica orice calificativ generalizator.” Atunci când semnalează sentimentul tragic al gândirii poetului se referă la concepţia tragică asupra existenţei, afirmând că „nu e vorba de un pesimism facil, ci de o energică şi gravă disperare. [...] Eminescu se revoltă contra invaziei elementelor etnice străine, contra idealurilor sociale şi politice importate din străinătate şi care ameninţă să schimbe structura spirituală a poporului român. Acest filozof nutrit de cultura universală, acest pesimist care visa la odihna eternă era, atunci când se gândea la poporul său, un naţionalist fanatic. Preţuia mai presus de toate integritatea rasială şi spirituală a poporului român. Ura amestecul în rasial, moral ori politic şi respecta doar tipicul etnic român, care se asemăna cu strămoşii daco-latini: tipicul carpatic, exemplarul masculin frumos, onest, sincer şi fidel. Imitatorii, fanfaronii, frivolii, cosmopoliţii au fost întotdeauna victimele favorite ale articolelor politice ale lui Mihai Eminescu.”
După părerea lui Mircea Eliade, Mihai Eminescu, prin studiile şi articolele sale politice, a avut un rol important în înfăptuirea naţionalismului românesc modern.
Oriunde s-ar fi aflat, în ţară sau în străinătate, Mircea Eliade a fost fascinat de opera eminesciană. Dovadă rămân multitudinea şi diversitatea articolelor referitoare la contribuţia importantă a lui Mihai Eminescu la dezvoltarea culturii naţionale, publicate şi înainte şi după plecarea definitivă a lui Mircea Eliade din România. Reîntoarcerea continuă şi relectura frecventă – „măcar o dată pe an” – a poeziilor lui Mihai Eminescu i-au dat întotdeauna putere să meargă mai departe, l-au făcut să-şi regăsească forţele creatoare. Chiar şi atunci când se afla în Portugalia, ţară unde se petrecea drama sa interioară, a reuşit să treacă peste toate aceste greutăţi graţie eforturilor sale necontenite de a-l readuce pe poet în conştiinţa contemporanilor săi. În acest sens, la Freiburg, în Germania, scrie în Prefaţa la volumul de poezii al lui Mihai Eminescu: „Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaneitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Mihai Eminescu. [...] Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-au zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi, cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în el tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mărilor noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă. Întreg Universul nostru îl avem în aceste câteva zeci de pagini, pe care o mână harnică le-a tipărit şi le împarte astăzi în cele patru colţuri ale lumii, peste tot unde ne-a împrăştiat pribegia. Păstraţi-le bine, este tot ce ne-a rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc.”
„Eminescu se identifică în conştiinţa lui Mircea Eliade cu esenţa spiritualităţii româneşti, e alfa şi omega. Atunci când în octombrie 1981, în interviul pe care i l-am luat, l-am întrebat ce vers dintr-o poezie românească îi vine mai întâi în minte, a citat înainte de toate, din Eminescu: «Evident: Părea că printre nouri s-a fi deschis o poartă...»”
A doua latură a jurnalului o constituie trăirea lăuntrică, intimă, concretizată în perspectiva jurnalului personal. Aici Mircea Eliade face referiri la o perioadă frământată a vieţii sale de până atunci, o perioadă marcată de contradicţii intense. Avem senzaţia, citindu-i rândurile, că Mircea Eliade face o mărturisire de credinţă, se dezvăluie total, simţindu-se apoi eliberat de frământările care-i apăsau necontenit conştiinţa.
Fiind departe de ţara lui dragă şi suferind din această pricină, Mircea Eliade trece prin momente de cumpănă în viaţa sa: tragedia istorică şi politică a României, spaima de comunism, aflarea veştii morţii profesorului şi mentorului său, Nae Ionescu. Toate acestea au fost dublate de intensa dramă personală cauzată de lunga boală şi de moartea soţiei sale, Nina Mareş, la 20 noiembrie 1944. O dată cu „plecarea Ninei” o parte din sufletul lui e pustiit, trece prin turbulente crize de melancolie. Mircea Eliade nu vorbeşte niciodată de moartea Ninei ca fiind un fapt ireversibil. E prezentă mereu speranţa că la un anumit moment dat, în viaţa de dincolo, ei doi se vor reîntâlni, tocmai de aceea utilizează sintagma „plecarea Ninei”. Totuşi, într-un final, îşi redobândeşte puterile pentru a merge mai departe, fiind conştient de geniul său creator şi de rolul pe care îl are de îndeplinit în această viaţă: acela de a fi un om de cultură.
Dar să ne reamintim începutul relaţiei sale de dragoste cu Nina. Totul începe într-o noapte de Crăciun a anului 1932. După o prietenie lungă, totul s-a transformat pe neaşteptate în dragoste, în „iubirea stranie pentru Nina”, după cum avea să mărturisească însuşi autorul, la 2 mai 1942. În acea perioadă Eliade avea o relaţie cu actriţa Sorana Ţopa dar, dat fiind faptul că o iubea pe Nina, a decis să se despartă de aceasta. Astfel, ia hotărârea să se mute împreună cu Nina, spre disperarea Soranei, dar mai ales a părinţilor săi care nu au vrut cu nici un chip să accepte o astfel de relaţie, mai ales că Nina mai avea un copil, pe Giza, din prima sa căsătorie. În paginile Memoriilor, Eliade mărturiseşte cu durere în suflet: „Nu le venea să creadă (părinţilor – n.n.) şi printre lacrimi şi tânguiri s-au silit să mă convingă că fac o nebunie. [...] Le era peste putinţă să înţeleagă hotărârea mea. Şi nici măcar nu încercam s-o justific. Ce le-aş fi putut spune? Că o iubeam pe Nina nu era de ajuns. [...] Le puteam spune că totul a pornit într-o seară de Crăciun, când mi-am dat seama că degetele Ninei erau nespus de subţiri? [...] Nu le puteam spune asta. Şi atunci, repetam extenuat, la capătul puterilor, că m-am hotărât să mă mut într-un apartament cu Nina.”
După cum reiese din aceste rânduri, relaţia cu Nina era interzisă, dar lui Mircea Eliade nu-i păsa de acest lucru, el fiind preocupat numai de fericirea pe care i-o putea aduce Ninei: „voiam să-i împlinesc destinul printr-o restitutio in integrum: tot ce avusese şi pierduse într-un mod absurd trebuia să fie restituit prin mine.”
În ianuarie 1934 survine căsătoria celor doi şi se mută într-un apartament în bulevardul Dinicu Golescu din Bucureşti.
În cele din urmă, părinţii au acceptat-o pe Nina, nevrând să-l piardă pe Mircea Eliade, dar „era prea târziu”. De ce? Pentru că cei doi plecaseră din ţară. Prima dată, în 1940, au poposit în Anglia, la Londra, Eliade fiind numit ataşat cultural la Legaţia Română. După un an se aflau în Portugalia, la Lisabona, aici fiind consilier cultural.
Acum începe drama personală a lui Eliade şi a Ninei. Toate trăirile sale interioare, toate decepţiile, toate crizele sale de neurastenie sunt notate în paginile unui „carneţel negru” care va deveni ulterior Jurnalul portughez.
Cu certitudine putem afirma că Mircea Eliade a iubit-o pe Nina, deşi au existat şi momente de rătăcire descumpănitoare, urmate apoi de regrete şi de crize de melancolie în plină luciditate: „Dacă o iubesc totuşi atât de mult pe Nina este pentru că am trăit împreună inima tinereţii mele...” (16 mai 1942). „O pot înşela pe Nina, dar după două săptămâni simt că nu pot trăi fără ea. Crizele neurastenice (cauzate de lipsa de satisfacere a nevoilor fiziologice – n.n.) pe care le aveam lângă ea se transformă în crize de melancolie când ea pleacă.” (28 mai 1942).
Nina reprezintă istoria. Pentru gândirea şi existenţa lui Mircea Eliade istoria şi timpul au o valoare metafizică existenţială, dublate de sentimentul unei disperări. La 15 mai 1943 notează: „omul înainte de istorie, nu există. Iar când începe să aibă o istorie, e sortit desperării.” Asfel, Nina reprezintă trecutul şi prezentul, reprezintă însăşi dragostea, „o experienţă cu sens metafizic”. Dar cu Nina, timpul nu a mai avut răbdare...
Drama intimă a lui Mircea Eliade survine şi se declanşează în momentul în care află de existenţa bolii de cancer a soţiei sale. Multă vreme aceasta şi-a ascuns suferinţa de teamă să nu-i distragă atenţia de la procesul creaţiei spirituale şi pentru a nu-l speria. Cu toate acestea, Mircea Eliade se învinovăţeşte, spunându-şi că suferinţele Ninei se trag din egoismul lui: acela de a nu vrea un copil. Când Nina rămăsese însărcinată, el a încercat din răsputeri să o determine pe aceasta să renunţe la copil, iar de atunci nu a mai putut procrea.
În aceste momente de cumpănă Mircea Eliade se simte deznădăjduit: „mă deprimă incapacitatea omului de a-şi ajuta tovarăşul în dureri. Este vechea mea obsesie – a însingurării prin suferinţă.” (23 iulie 1944).
Crizele lui Mircea Eliade se accentuează din ce în ce mai mult, regretul că nu poate face nimic pentru a alina durerile cumplite ale soţiei sale, îl copleşesc. Încearcă să rememoreze clipele de fericire şi dragoste din trecutul comun. Îşi regăseşte liniştea sufletească apelând la lectura Bibliei, pe care o va citi mult timp după „plecarea Ninei”. Cu toate aceste deznădejdi şi suferinţe care i-au măcinat sufletul, Mircea Eliade reuşeşte, prin eforturi de voinţă, să treacă peste aceste momente de cotitură din viaţa sa, reluându-şi activitatea intelectuală şi încercând să-şi redobândească echilibrul sufletesc şi mental.
Apogeul dramei lăuntrice a lui Mircea Eliade se produce în ziua fatidică, 20 noiembrie 1944, ora 12.30: „Nina s-a despărţit de noi. [...] Multă vreme nu-mi venea să cred. În prima zi, nu realizam că a plecat pentru totdeauna. O singură consolare: că nu mai suferă.” (Cascais, 20 decembrie 1944). Mircea Eliade vede în moartea soţiei sale un fel de traseu iniţiatic, un labirint întortocheat, pe care e dator să-l străbată, întărindu-şi astfel forţele: „Nina n-a plecat de lângă mine de voia ei, ci Dumnezeu mi-a luat-o pentru a mă face să gândesc în chip creator, adică pentru a-mi facilita mântuirea. Plecarea Ninei va avea pentru viaţa care mi-a mai rămas un sens soteriologic.” (decembrie, 1944).
Mircea Eliade luptă contra deznădejdii încercând să regăsească finitul cu o forţă pe care numai Dumnezeu i-o poate da. El vede în acest Jurnal o cale salvatoare, numai faptul că îşi notează impresiile şi trăirile aici îl consolează: „sunt ceasuri când nu mai pot suporta despărţirea de Nina. Nu ştiu ce să fac atunci. Nimic nu mă poate consola. Nu mă pot ruga. Apoi, deodată îmi revin în fire. Sunt, dacă nu împăcat, cel puţin resemnat. Finitul existenţei mele mai are un sens. Sunt sigur că ieşirile acestea din criză le datoresc unui ajutor de sus.” (11 ianuarie 1945).
În pierderea Ninei, Mircea Eliade vede o catastrofă, mai mare chiar decât cea a României mărturisind că „tot ce voi scrie de acum înainte se va lega într-un fel sau altul de Nina şi de plecarea ei... Pentru mine, momentul istoric se reduce la 20 noiembrie 1944.” (25 ianuarie 1945).
Singura sa consolare e dată de faptul că el crede că se vor reîntâlni în viaţa de apoi, că se vor iubi la fel de mult ca în viaţa pământească.
După spusele lui Mircea Eliade, asemenea gândirii kierkegaardiene, tragedia vieţii sale s-a produs nu la 20 noiembrie 1944, ci la 25 decembrie 1932, „când prietenia pe care o aveam până atunci pentru Nina s-a transformat în dragoste, şi aceasta a dus mai departe la căsătoria noastră, cu toate fericirile acesteia, cu toate melancoliile mele. Ireversibil a fost 25 decembrie 1932. Uneori, voiam să fiu liber; şi, chiar dacă aş fi izbutit să fiu, simplul fapt că am iubit-o pe Nina modifica totul. Intervenise destinul, apoi intervenise istoria.” (7 februarie 1945).
Mircea Eliade a găsit tăria şi forţele necesare pentru a putea merge mai departe. Răstimpul petrecut în Portugalia i-a marcat existenţa, „aici rămâne Nina, a opta parte din viaţa mea, şi foarte multă suferinţă.” (5 septembrie 1945). A avut puterea şi voinţa de a depăşi treptele de iniţiere impuse de destin pentru a putea păşi într-un alt univers al cunoaşterii.
În fine, cea de-a treia perspectivă propusă de Sorin Alexandrescu e cea a jurnalului politic. Aici sunt cuprinse ideile lui Mircea Eliade cu privire la situaţia politică existentă în România acelor ani tulburi. Sorin Alexandrescu numeşte această parte a jurnalului „«Apocalipsa după Eliade!» Sfârşitul lumii se împleteşte cu sfârşitul lui personal, dar conform unui scenariu izvorât din preocupările lui din acea vreme. [...] Apocalipsa ar fi atunci «neantul», moartea fără sens, a României ca şi a lui, strivirea lor, simultană...”
În notaţiile sale din jurnal Mircea Eliade face referiri la diverse nume ale scenei politice româneşti interbelice, manifestându-şi, de câte ori are ocazia, nemulţumirea cu privire la soluţiile adoptate.
Sorin Alexandrescu aduce în discuţie poziţia de „marginalitate a lui Eliade faţă de toate grupurile şi tendinţele politice ale vremii” care „explică sentimentul lui de blocaj total, de iremediabilă şi iminentă catastrofă. (...) Exact poziţia sa de observator marginal, neangajat, dar apropiat de jocurile celorlalţi, îl face pe Eliade să înţeleagă, dimpotrivă, ceea ce ei încă nu înţelegeau: inutilitatea jocului, imposibilitatea opririi catastrofei, apocalipsa. În fond, Eliade avea dreptate, o dreptate aproape silogistică: nimic nu putea opri tăvălugul sovietic decât rezistenţa germană; aceasta se adeverea însă incapabilă; ca urmare, (...) România era pierdută.”
În rândurile Jurnalului portughez drama personală se împleteşte cu drama istorică a României interbelice, Portugalia devenind astfel un „punct de ruptură, o şarnieră sau un punct de articulaţie a întregii vieţi şi creaţii eliadeşti, cu alte cuvinte locul cel mai bun de observaţie al acestora în întregul lor.”
Viviana Poclid Dehelean (Milivoievici)
JURNALUL PORTUGHEZ
În viziunea lui Sorin Alexandrescu Mircea Eliade este văzut din trei perspective diferite: om de ştiinţă, scriitor şi memorialist. Jurnalul portughez este constituit, de asemenea, din trei părţi semnificative: jurnal profesional, jurnal personal şi jurnal politic.
Prima parte a jurnalului pune accentul pe experienţa din planul profesional a lui Mircea Eliade ca ataşat cultural pe lângă Ambasada din Lisabona. Astfel, în acest tip de jurnal Mircea Eliade găseşte o cale salvatoare, acesta fiind un „«instrument de apărare împotriva neantului care mă ameninţă din toate părţile», un mod de a salva «timpul pierdut» şi un mod de a «se reculege». [...] Se poate interpreta Jurnalul portughez, desigur, ca un scenariu laic al Patimilor, al morţii şi al învierii, sau ca o naraţiune conflictuală cu un soi de happy-end: plecarea în Franţa. [...] Eliade nu trece de criză în sensul că o uită, o îngroapă, o abandonează «anilor morţii» portughezi, ci în sensul că învaţă să trăiască cu ea, să-şi internalizeze doliul, nu pentru că l-a terminat, ci pentru că, din decenţă, nu-l mai afişează. În felul său, Eliade nu a uitat niciodată nici pe Nina, nici România îngenuncheată de comunism. A rămas doar să scrie despre ele, în eternitate. [...] Jurnalul portughez este, într-adevăr, «adevărata operă» a lui Eliade în Portugalia. El scrie, într-un fel ca şi Proust, capodopera lui din această perioadă ca pe o expresie a disperării de a nu putea s-o scrie. Spaima eşecului, şi inversul ei, criza de egolatrie semnalau tocmai această naştere prin moarte, ruperea fizică a operei din carnea lui, un chin al naşterii pe care Eliade îl trăieşte ca anticipare a viitoarei sale teorii despre solidaritatea dintre viaţă şi moarte.”
Perioada portugheză reprezintă un şir de trepte iniţiatice pe care scriitorul este dator să le parcurgă, una câte una, pentru a putea deveni un „homo universalis”.
Pe acele meleaguri străine Mircea Eliade a avut de îndeplinit o misiune importantă.
A făcut cunoscută întrega cultură şi literatură românească în Portugalia. A desfăşurat o bogată activitate culturală care, în cele din urmă, s-a materializat în studiile şi articolele publicate în presa portugheză.
Studiul istoric Românii, latinii Orientului pune accentul pe misiunea de veacuri a poporului român, aceea de a-şi apăra creştinătatea. Prin acest studiu Mircea Eliade realizează o succintă trecere în revistă a evenimentelor prin care a trecut neamul nostru, de la originea şi formarea sa, până la împlinirea spirituală. Analizează caracteristicile limbii şi civilizaţiei române subliniind continuitatea etnică a costumului popular tradiţional: „Ţăranii români se îmbracă astăzi exact ca dacii de pe Columna lui Traian. În nici o parte a Europei populaţia rurală nu a păstrat costumul de acum două mii de ani ca în Dacia.” Un „miracol” care îi reţine atenţia este bogăţia limbii române. Vorbeşte apoi despre figurile unor mari domnitori români. Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazu au marcat, de-a lungul timpului, momentele esenţiale din istoria românilor. Nu uită, însă, să amintească de cele două mari mituri ale spiritualităţii româneşti: Legenda Meşterului Manole şi balada Mioriţa. „În orice cultură, există un mit central, care o revelă şi care se găseşte în toate marile sale creaţii. Viaţa spirituală a românilor este dominată de două mituri ce exprimă, cu o spontaneitate perfectă, viziunea lor spirituală asupra Universului şi evaluarea pe care ei o conferă existenţei.” Legenda Meşterului Manole nu este o creaţie exclusivă a poporului român, ci „se găseşte în toate ţările din sud-estul european. Legenda este, în rezumat, formula mistică şi epică a unuia dintre ritualurile cele mai răspândite din lume: aşa-numitele «ritualuri ale construcţiei». [...] Ceea ce ne interesează este faptul că românii au ales această temă mitică şi i-au dat o exprimare artistică şi morală fără egal. Şi au ales-o pentru că sufletul românesc se recunoaşte în mitul sacrificiului suprem, care face să dureze o operă construită de mâna omului, fie o catedrală, o ţară sau o colibă.”
Mircea Eliade îşi manifestă încrederea în destinul şi spiritualitatea poporului român şi suferă când află despre tragedia prin care trece România, în cel de-al doilea război mondial.
Autorul studiului face referiri şi la personalităţile culturii româneşti, amintind de Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Odobescu, Lucian Blaga, Nicolae Iorga, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Panait Istrati: „Ceea ce nu trebuie uitat niciodată este izvorul permanent de inspiraţie al tuturor acestor creatori: tezaurul lingvistic şi artistic popular. Pentru că toţi s-au nutrit din spiritualitatea poporului român, din creştinismul lui, din filozofia vieţii, din atitudinea lui în faţa existenţei, unii conştient, alţii fără să o ştie. Dar şi aşa, continuitatea organică dintre tradiţie şi operele lor a fost evidentă.”
Câtorva dintre personalităţile enumerate mai sus, Mircea Eliade le consacră articole publicate în presa culturală din Lisabona: „Acção”, „A Voz”, „Vida mundial ilustrada”.
O importanţă deosebită îi acordă Mircea Eliade lui Mihai Eminescu. Articolul publicat în revista „Acção”, numărul 72, din 3 septembrie 1942, este dedicat celor doi poeţi: Luis de Camões şi Mihai Eminescu. Încă din debutul acestui articol Mircea Eliade îşi precizează clar intenţiile: „Vreau să încep prin a fixa scopul acestui articol, care nu e o lucrare de istorie literară comparată, şi în care nu-mi propun să caut eventualele influenţe camõesiene care s-ar putea afla în opera marelui scriitor român Mihai Eminescu. Apropiind numele celor doi poeţi mai mari ai latinităţii, mă gândesc mai întâi de toate la contribuţia pozitivă pe care fiecare din ei a adus-o îmbogăţirii «geniului latin».”
Paralela realizată de Mircea Eliade între cei doi poeţi subliniază rolul acestora la îmbogăţirea geniului latin. Aminteşte de legătura evidentă între aceşti doi creatori afirmaţi în epoci şi pe meridiane diferite. Aduce în discuţie coordonatele fundamentale ale spiritualităţii latine, având asupra celor doi o privire istorică şi sintetizatoare. Misiunea geniului latin, spune Mircea Eliade, a fost întotdeauna acea „voinţă de a transforma în cultură experienţele cele mai diverse, contradicţiile cele mai neaşteptate, peisajele cele mai exotice. Comparată cu alte structuri spirituale europene – germanică, anglo-saxonă, slavă, – latinitatea se manifestă drept cea mai bogată şi cea mai complexă, posedând o inepuizabilă capacitate de a se reînnoi, de a se autodepăşi şi de a renaşte din propria-i cenuşă. Camões şi Eminescu sunt două ilustrări măreţe ale acestei forţe creatoare.”
În octombrie 1942 Mircea Eliade mai publică un articol dedicat poetului, în presa din Lisabona. În Eminescu – poetul rasei române pune accentul pe latura politică a orientărilor acestuia, orientări aflate în deplină concordanţă cu propriile sale convingeri. Astfel, în opinia lui Mircea Eliade, „influenţa exercitată de Eminescu a fost enormă; a fost nu doar creatorul limbii literare moderne şi al mişcării eminesciene care a schimbat orientarea poeziei româneşti, ci a devenit şi doctrinarul prin excelenţă al naţionalismului român. Acest poet pesimist era în acelaşi timp un mare patriot; acest apostol pătimaş al cunoaşterii universale credea cu tărie în destinul rasei sale şi în misiunea istorică a romanităţii orientale. S-a vorbit mult despre pesimismul lui Mihai Eminescu. «Pesimismul» său are însă o formă atât de personală, încât suntem obligaţi să renunţăm la a-i aplica orice calificativ generalizator.” Atunci când semnalează sentimentul tragic al gândirii poetului se referă la concepţia tragică asupra existenţei, afirmând că „nu e vorba de un pesimism facil, ci de o energică şi gravă disperare. [...] Eminescu se revoltă contra invaziei elementelor etnice străine, contra idealurilor sociale şi politice importate din străinătate şi care ameninţă să schimbe structura spirituală a poporului român. Acest filozof nutrit de cultura universală, acest pesimist care visa la odihna eternă era, atunci când se gândea la poporul său, un naţionalist fanatic. Preţuia mai presus de toate integritatea rasială şi spirituală a poporului român. Ura amestecul în rasial, moral ori politic şi respecta doar tipicul etnic român, care se asemăna cu strămoşii daco-latini: tipicul carpatic, exemplarul masculin frumos, onest, sincer şi fidel. Imitatorii, fanfaronii, frivolii, cosmopoliţii au fost întotdeauna victimele favorite ale articolelor politice ale lui Mihai Eminescu.”
După părerea lui Mircea Eliade, Mihai Eminescu, prin studiile şi articolele sale politice, a avut un rol important în înfăptuirea naţionalismului românesc modern.
Oriunde s-ar fi aflat, în ţară sau în străinătate, Mircea Eliade a fost fascinat de opera eminesciană. Dovadă rămân multitudinea şi diversitatea articolelor referitoare la contribuţia importantă a lui Mihai Eminescu la dezvoltarea culturii naţionale, publicate şi înainte şi după plecarea definitivă a lui Mircea Eliade din România. Reîntoarcerea continuă şi relectura frecventă – „măcar o dată pe an” – a poeziilor lui Mihai Eminescu i-au dat întotdeauna putere să meargă mai departe, l-au făcut să-şi regăsească forţele creatoare. Chiar şi atunci când se afla în Portugalia, ţară unde se petrecea drama sa interioară, a reuşit să treacă peste toate aceste greutăţi graţie eforturilor sale necontenite de a-l readuce pe poet în conştiinţa contemporanilor săi. În acest sens, la Freiburg, în Germania, scrie în Prefaţa la volumul de poezii al lui Mihai Eminescu: „Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaneitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Mihai Eminescu. [...] Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-au zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi, cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în el tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mărilor noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă. Întreg Universul nostru îl avem în aceste câteva zeci de pagini, pe care o mână harnică le-a tipărit şi le împarte astăzi în cele patru colţuri ale lumii, peste tot unde ne-a împrăştiat pribegia. Păstraţi-le bine, este tot ce ne-a rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc.”
„Eminescu se identifică în conştiinţa lui Mircea Eliade cu esenţa spiritualităţii româneşti, e alfa şi omega. Atunci când în octombrie 1981, în interviul pe care i l-am luat, l-am întrebat ce vers dintr-o poezie românească îi vine mai întâi în minte, a citat înainte de toate, din Eminescu: «Evident: Părea că printre nouri s-a fi deschis o poartă...»”
A doua latură a jurnalului o constituie trăirea lăuntrică, intimă, concretizată în perspectiva jurnalului personal. Aici Mircea Eliade face referiri la o perioadă frământată a vieţii sale de până atunci, o perioadă marcată de contradicţii intense. Avem senzaţia, citindu-i rândurile, că Mircea Eliade face o mărturisire de credinţă, se dezvăluie total, simţindu-se apoi eliberat de frământările care-i apăsau necontenit conştiinţa.
Fiind departe de ţara lui dragă şi suferind din această pricină, Mircea Eliade trece prin momente de cumpănă în viaţa sa: tragedia istorică şi politică a României, spaima de comunism, aflarea veştii morţii profesorului şi mentorului său, Nae Ionescu. Toate acestea au fost dublate de intensa dramă personală cauzată de lunga boală şi de moartea soţiei sale, Nina Mareş, la 20 noiembrie 1944. O dată cu „plecarea Ninei” o parte din sufletul lui e pustiit, trece prin turbulente crize de melancolie. Mircea Eliade nu vorbeşte niciodată de moartea Ninei ca fiind un fapt ireversibil. E prezentă mereu speranţa că la un anumit moment dat, în viaţa de dincolo, ei doi se vor reîntâlni, tocmai de aceea utilizează sintagma „plecarea Ninei”. Totuşi, într-un final, îşi redobândeşte puterile pentru a merge mai departe, fiind conştient de geniul său creator şi de rolul pe care îl are de îndeplinit în această viaţă: acela de a fi un om de cultură.
Dar să ne reamintim începutul relaţiei sale de dragoste cu Nina. Totul începe într-o noapte de Crăciun a anului 1932. După o prietenie lungă, totul s-a transformat pe neaşteptate în dragoste, în „iubirea stranie pentru Nina”, după cum avea să mărturisească însuşi autorul, la 2 mai 1942. În acea perioadă Eliade avea o relaţie cu actriţa Sorana Ţopa dar, dat fiind faptul că o iubea pe Nina, a decis să se despartă de aceasta. Astfel, ia hotărârea să se mute împreună cu Nina, spre disperarea Soranei, dar mai ales a părinţilor săi care nu au vrut cu nici un chip să accepte o astfel de relaţie, mai ales că Nina mai avea un copil, pe Giza, din prima sa căsătorie. În paginile Memoriilor, Eliade mărturiseşte cu durere în suflet: „Nu le venea să creadă (părinţilor – n.n.) şi printre lacrimi şi tânguiri s-au silit să mă convingă că fac o nebunie. [...] Le era peste putinţă să înţeleagă hotărârea mea. Şi nici măcar nu încercam s-o justific. Ce le-aş fi putut spune? Că o iubeam pe Nina nu era de ajuns. [...] Le puteam spune că totul a pornit într-o seară de Crăciun, când mi-am dat seama că degetele Ninei erau nespus de subţiri? [...] Nu le puteam spune asta. Şi atunci, repetam extenuat, la capătul puterilor, că m-am hotărât să mă mut într-un apartament cu Nina.”
După cum reiese din aceste rânduri, relaţia cu Nina era interzisă, dar lui Mircea Eliade nu-i păsa de acest lucru, el fiind preocupat numai de fericirea pe care i-o putea aduce Ninei: „voiam să-i împlinesc destinul printr-o restitutio in integrum: tot ce avusese şi pierduse într-un mod absurd trebuia să fie restituit prin mine.”
În ianuarie 1934 survine căsătoria celor doi şi se mută într-un apartament în bulevardul Dinicu Golescu din Bucureşti.
În cele din urmă, părinţii au acceptat-o pe Nina, nevrând să-l piardă pe Mircea Eliade, dar „era prea târziu”. De ce? Pentru că cei doi plecaseră din ţară. Prima dată, în 1940, au poposit în Anglia, la Londra, Eliade fiind numit ataşat cultural la Legaţia Română. După un an se aflau în Portugalia, la Lisabona, aici fiind consilier cultural.
Acum începe drama personală a lui Eliade şi a Ninei. Toate trăirile sale interioare, toate decepţiile, toate crizele sale de neurastenie sunt notate în paginile unui „carneţel negru” care va deveni ulterior Jurnalul portughez.
Cu certitudine putem afirma că Mircea Eliade a iubit-o pe Nina, deşi au existat şi momente de rătăcire descumpănitoare, urmate apoi de regrete şi de crize de melancolie în plină luciditate: „Dacă o iubesc totuşi atât de mult pe Nina este pentru că am trăit împreună inima tinereţii mele...” (16 mai 1942). „O pot înşela pe Nina, dar după două săptămâni simt că nu pot trăi fără ea. Crizele neurastenice (cauzate de lipsa de satisfacere a nevoilor fiziologice – n.n.) pe care le aveam lângă ea se transformă în crize de melancolie când ea pleacă.” (28 mai 1942).
Nina reprezintă istoria. Pentru gândirea şi existenţa lui Mircea Eliade istoria şi timpul au o valoare metafizică existenţială, dublate de sentimentul unei disperări. La 15 mai 1943 notează: „omul înainte de istorie, nu există. Iar când începe să aibă o istorie, e sortit desperării.” Asfel, Nina reprezintă trecutul şi prezentul, reprezintă însăşi dragostea, „o experienţă cu sens metafizic”. Dar cu Nina, timpul nu a mai avut răbdare...
Drama intimă a lui Mircea Eliade survine şi se declanşează în momentul în care află de existenţa bolii de cancer a soţiei sale. Multă vreme aceasta şi-a ascuns suferinţa de teamă să nu-i distragă atenţia de la procesul creaţiei spirituale şi pentru a nu-l speria. Cu toate acestea, Mircea Eliade se învinovăţeşte, spunându-şi că suferinţele Ninei se trag din egoismul lui: acela de a nu vrea un copil. Când Nina rămăsese însărcinată, el a încercat din răsputeri să o determine pe aceasta să renunţe la copil, iar de atunci nu a mai putut procrea.
În aceste momente de cumpănă Mircea Eliade se simte deznădăjduit: „mă deprimă incapacitatea omului de a-şi ajuta tovarăşul în dureri. Este vechea mea obsesie – a însingurării prin suferinţă.” (23 iulie 1944).
Crizele lui Mircea Eliade se accentuează din ce în ce mai mult, regretul că nu poate face nimic pentru a alina durerile cumplite ale soţiei sale, îl copleşesc. Încearcă să rememoreze clipele de fericire şi dragoste din trecutul comun. Îşi regăseşte liniştea sufletească apelând la lectura Bibliei, pe care o va citi mult timp după „plecarea Ninei”. Cu toate aceste deznădejdi şi suferinţe care i-au măcinat sufletul, Mircea Eliade reuşeşte, prin eforturi de voinţă, să treacă peste aceste momente de cotitură din viaţa sa, reluându-şi activitatea intelectuală şi încercând să-şi redobândească echilibrul sufletesc şi mental.
Apogeul dramei lăuntrice a lui Mircea Eliade se produce în ziua fatidică, 20 noiembrie 1944, ora 12.30: „Nina s-a despărţit de noi. [...] Multă vreme nu-mi venea să cred. În prima zi, nu realizam că a plecat pentru totdeauna. O singură consolare: că nu mai suferă.” (Cascais, 20 decembrie 1944). Mircea Eliade vede în moartea soţiei sale un fel de traseu iniţiatic, un labirint întortocheat, pe care e dator să-l străbată, întărindu-şi astfel forţele: „Nina n-a plecat de lângă mine de voia ei, ci Dumnezeu mi-a luat-o pentru a mă face să gândesc în chip creator, adică pentru a-mi facilita mântuirea. Plecarea Ninei va avea pentru viaţa care mi-a mai rămas un sens soteriologic.” (decembrie, 1944).
Mircea Eliade luptă contra deznădejdii încercând să regăsească finitul cu o forţă pe care numai Dumnezeu i-o poate da. El vede în acest Jurnal o cale salvatoare, numai faptul că îşi notează impresiile şi trăirile aici îl consolează: „sunt ceasuri când nu mai pot suporta despărţirea de Nina. Nu ştiu ce să fac atunci. Nimic nu mă poate consola. Nu mă pot ruga. Apoi, deodată îmi revin în fire. Sunt, dacă nu împăcat, cel puţin resemnat. Finitul existenţei mele mai are un sens. Sunt sigur că ieşirile acestea din criză le datoresc unui ajutor de sus.” (11 ianuarie 1945).
În pierderea Ninei, Mircea Eliade vede o catastrofă, mai mare chiar decât cea a României mărturisind că „tot ce voi scrie de acum înainte se va lega într-un fel sau altul de Nina şi de plecarea ei... Pentru mine, momentul istoric se reduce la 20 noiembrie 1944.” (25 ianuarie 1945).
Singura sa consolare e dată de faptul că el crede că se vor reîntâlni în viaţa de apoi, că se vor iubi la fel de mult ca în viaţa pământească.
După spusele lui Mircea Eliade, asemenea gândirii kierkegaardiene, tragedia vieţii sale s-a produs nu la 20 noiembrie 1944, ci la 25 decembrie 1932, „când prietenia pe care o aveam până atunci pentru Nina s-a transformat în dragoste, şi aceasta a dus mai departe la căsătoria noastră, cu toate fericirile acesteia, cu toate melancoliile mele. Ireversibil a fost 25 decembrie 1932. Uneori, voiam să fiu liber; şi, chiar dacă aş fi izbutit să fiu, simplul fapt că am iubit-o pe Nina modifica totul. Intervenise destinul, apoi intervenise istoria.” (7 februarie 1945).
Mircea Eliade a găsit tăria şi forţele necesare pentru a putea merge mai departe. Răstimpul petrecut în Portugalia i-a marcat existenţa, „aici rămâne Nina, a opta parte din viaţa mea, şi foarte multă suferinţă.” (5 septembrie 1945). A avut puterea şi voinţa de a depăşi treptele de iniţiere impuse de destin pentru a putea păşi într-un alt univers al cunoaşterii.
În fine, cea de-a treia perspectivă propusă de Sorin Alexandrescu e cea a jurnalului politic. Aici sunt cuprinse ideile lui Mircea Eliade cu privire la situaţia politică existentă în România acelor ani tulburi. Sorin Alexandrescu numeşte această parte a jurnalului „«Apocalipsa după Eliade!» Sfârşitul lumii se împleteşte cu sfârşitul lui personal, dar conform unui scenariu izvorât din preocupările lui din acea vreme. [...] Apocalipsa ar fi atunci «neantul», moartea fără sens, a României ca şi a lui, strivirea lor, simultană...”
În notaţiile sale din jurnal Mircea Eliade face referiri la diverse nume ale scenei politice româneşti interbelice, manifestându-şi, de câte ori are ocazia, nemulţumirea cu privire la soluţiile adoptate.
Sorin Alexandrescu aduce în discuţie poziţia de „marginalitate a lui Eliade faţă de toate grupurile şi tendinţele politice ale vremii” care „explică sentimentul lui de blocaj total, de iremediabilă şi iminentă catastrofă. (...) Exact poziţia sa de observator marginal, neangajat, dar apropiat de jocurile celorlalţi, îl face pe Eliade să înţeleagă, dimpotrivă, ceea ce ei încă nu înţelegeau: inutilitatea jocului, imposibilitatea opririi catastrofei, apocalipsa. În fond, Eliade avea dreptate, o dreptate aproape silogistică: nimic nu putea opri tăvălugul sovietic decât rezistenţa germană; aceasta se adeverea însă incapabilă; ca urmare, (...) România era pierdută.”
În rândurile Jurnalului portughez drama personală se împleteşte cu drama istorică a României interbelice, Portugalia devenind astfel un „punct de ruptură, o şarnieră sau un punct de articulaţie a întregii vieţi şi creaţii eliadeşti, cu alte cuvinte locul cel mai bun de observaţie al acestora în întregul lor.”
Viviana Poclid Dehelean (Milivoievici)
Comentarii