FLORIN ŢURCANU
MIRCEA ELIADE. PRIZONIERUL ISTORIEI
– prezentare de carte –
VIVIANA POCLID DEHELEAN
(MILIVOIEVICI)
La sfârşitul anului 2005 apărea la Editura Humanitas din Bucureşti voluminoasa carte monografică închinată marelui istoric al religiilor, Mircea Eliade, fiind prefaţată de criticul Zoe Petre.
Prima dată, în anul 2003, volumul a apărut în limba franceză – Mircea Eliade. Le prisonnier de l'histoire – la Édition La Découverte din Paris, fiind tradusă în limba română de Monica Anghel şi Dragoş Dodu.
O imensă minuţiozitate, o muncă asiduă, o cercetare pertinentă, aşa se caracterizează volumul istoricului Florin Ţurcanu – Mircea Eliade. Prizonierul istoriei.
După o perioadă îndelungată de cercetare, aproape zece ani, după o atenţie sporită asupra tuturor izvoarelor scrise – întreaga operă a lui Eliade, diverse studii critice ale unor mari exegeţi din ţară şi din străinătate – s-a născut această fascinantă carte.
De ce e fascinantă? Pentru că ne face să pătrundem în universul misterios al lecturii, pentru că ne face să trăim noi înşine multitudinea de experienţe pe care le-a trăit cu o deosebită intensitate însuşi Mircea Eliade, de la începutul vieţii, parcurgând apoi etapele formării intelectuale şi, în cele din urmă, ajungând la desăvârşirea acestuia ca un ilustru om de cultură, atât în planul spiritualităţii româneşti, cât şi în planul spiritualităţii universale.
Florin Ţurcanu îşi începe studiul cu o incursiune în lumea feerică a copilăriei şi adolescenţei lui Eliade, punând accent pe primele încercări ale acestuia în domeniul literaturii.
Perioada universitară a tânărului Mircea Eliade e profund marcată şi în strânsă legătură de relaţia cu profesorul şi mentorul Nae Ionescu. Apariţia, în 1927, a „tinerei generaţii”, din care făcea parte intelectualitatea românească a acelei vremi – Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Petru Comarnescu, Mihail Sebastian, Mihail Polihroniade, Ionel Jianu şi mulţi alţii – a avut un rol covârşitor pentru Eliade. E un segment de viaţă profund marcat din punct de vedere spiritual, social şi politic, extrem de important pentru formarea intelectuală a tânărului Eliade, dovadă fiind numeroasele articole apărute în presa vremii. Ca un exemplu concludent, amintim de foiletoanele din „Cuvântul”, intitulate sugestiv Itinerariu spiritual.
Ca de altfel toţi exegeţii operei lui Mircea Eliade, nici criticul Florin Ţurcanu nu se abate de la aceeaşi afirmaţie: Eliade a fost într-adevăr „ghidul spiritual” al „noii generaţii”.
După acest traseu spiritual străbătut de tânărul Eliade apare tentaţia necunoscutului, a îndreptării spre noi orizonturi de cunoaştere. Astfel, criticul Florin Ţurcanu face o succintă prezentare a călătoriilor întreprinse de Eliade, din Italia în India şi mai apoi, Franţa, Portugalia, Anglia, SUA.
Pe parcursul acestor călătorii Eliade a cunoscut mulţi oameni de cultură de talie mondială, lucru pe care Florin Ţurcanu îl semnalează cu deosebită precizie în studiul său, realizând nu numai o prezentare a acestor mari personalităţi, dar şi subliniind importanţa pe care au avut-o acestea în creionarea destinului şi concepţiilor lui Mircea Eliade. În acest sens, Zoe Petre afirmă următoarele: „Lucrarea urmăreşte cu o atenţie admirabilă prin seriozitate şi nuanţe etapele formării intelectuale şi politice a lui Mircea Eliade.”
Volumul abundă în elemente descriptive şi istorice, conţine numeroase trimiteri la surse bibliografice, dar toate acestea cu un scop bine precizat, conturarea unei epoci importante în dezvoltarea culturii şi spiritualităţii româneşti din perioada interbelică.
După incursiunea în universul mirific al Indiei, Florin Ţurcanu ni-l prezintă pe Eliade reîntors la Bucureşti, la sfârşitul anului 1931, după o perioadă de asceză şi meditaţie pe tărâmurile yoghine.
În ţară, Eliade participă la numeroase conferinţe în cadrul grupului „Criterion”, alături de ceilalţi colegi de generaţie. În acest răstimp el publică mult, duce o viaţă culturală intensă, îşi susţine doctoratul şi ţine cursuri la Universitate alături de profesorul său, Nae Ionescu.
În articolele sale tânărul conferenţiar pledează pentru autenticitate, pentru o nouă dimensiune a spiritualităţii româneşti, pentru revigorarea întregii culturi.
Anul 1933, în opinia lui Florin Ţurcanu, reprezintă o ruptură pentru „generaţia tânără”, după spusele lui Constantin Noica, aceasta nu mai era decât „un mit care se sfârşeşte”. Aceasta datorită apariţiei politicului în viaţa culturală, dar şi datorită opiniilor şi convingerilor din ce în ce mai divergente ale membrilor criterionişti.
În capitolele intitulate: Yoghinul şi legionarul şi Angajamentul, istoricul Florin Ţurcanu aduce în discuţie şi susţine ideea potrivit căreia Mircea Eliade ar fi aderat la Mişcarea Legionară, dar nu din punct de vedere strict politic, ci mai degrabă literar. Astfel, se ajunge la concluzia că Eliade l-ar fi urmat îndeaproape pe profesorul său, Nae Ionescu, acesta exercitând o puternică influenţă asupra tineretului acelei vremi. În concepţia lui Ţurcanu, ceea ce a dus la apariţia fenomenului denumit „legionarism” au fost „criza economică şi actualitatea politică dominată de ascensiunea extremismelor de dreapta şi de stânga.”
După această trecere în revistă a „momentului legionar” al lui Eliade, criticul revine la activitatea pur culturală care l-a făcut pe tânărul savant să ajungă în fruntea piramidei literaturii româneşti. După acest moment destul de neplăcut din viaţa sa, marele istoric al religiilor revine la studiile sale, la literatură, la problemele existenţiale care l-au frământat întotdeauna, încercând şi căutând mereu şi mereu să-şi dea răspunsuri plauzibile.
Astfel, Eliade ia drumul exilului, ajungând prin diverse mari oraşe ale Europei, Londra, Lisabona, Paris şi, în cele din urmă, pe continentul american, la Chicago. Totuşi, această despărţire de locurile natale l-au marcat profund, rămânând mereu cu sufletul aproape de patria-mamă. Fiind departe de ţară, Eliade mărturişeşte astfel: „pot vedea mai bine lumea românească şi o văd ca un întreg”.
În exil, Mircea Eliade se desăvârşeşte ca un mare scriitor şi ca om de cultură. Autorul volumului pune accentul pe această perioadă deosebit de importantă în capitolul „Cei mai fecunzi ani din viaţa mea”. Sunt anii în care Eliade îşi scrie Memoriile, participă la numeroase congrese dedicate studiului istoriei religiilor, pune bazele unei reviste româneşti din exil, îşi elaborează cu o deosebită minuţiozitate şi perseverenţă lucrările sale ştiinţifice. Începând cu anii 1950, marele savant se simte pe deplin integrat în viaţa culturală internaţională, datorită numeroaselor sale studii în domeniul istoriei religiilor şi fenomenologiei sacrului, fapt care-l propulsează în rândurile celor mai luminate minţi ale lumii academice universale.
Ultimele capitole ale cărţii lui Florin Ţurcanu sunt dedicate perioadei americane în care Eliade, împreună cu familia, se stabileşte la Chicago. Ajunge profesor universitar la catedra de istoria religiilor, care-i va purta mai apoi numele, în semn de adâncă recunoştinţă. Istoricul pune accentul pe elementele de noutate şi de vitalitate prezente în opera ştiinţifică a lui Eliade care „sfărâma cadrele mentale în care mulţi (…) erau obişnuiţi să gândească religiozitatea. […] Textele lui Eliade realizau o dublă operaţie de amplificare şi de estetizare a universului religios”.
Capitolele finale, Imposibila mărturisire şi Ultimii ani, sunt realizate ca o privire retrospectivă asupra întregii vieţi şi activităţi a lui Mircea Eliade. O viaţă tumultoasă, plină de realizări şi mari împliniri, cu suişuri şi coborâşuri, o viaţă dedicată în exclusivitate studiului. O existenţă brăzdată mereu de o veşnică şi perpetuă sete de cunoaştere şi căutare a sensurilor adânci ale fiinţei umane.
Prin studiile sale Eliade şi-a redat întregii lumi geniul său creator, a făcut posibilă descopereirea şi cunoaşterea unor adevăruri ascunse, le-a făcut vii, le-a dat o formă nouă aidoma fiinţei şi spiritualităţii sale.
Cartea lui Florin Ţurcanu a refăcut traseul existenţei unei minţi luminate a secolului al XIX-lea, a accentuat importanţa pe care a avut-o Mircea Eliade, atât pentru cultura română, cât şi pentru cea mondială. Este o biografie completă, deşi înaintea acesteia au mai existat şi altele, de pildă, volumul lui Mircea Handoca, Mircea Eliade. Câteva ipostaze ale unei personalităţi proteice, apărut la Editura Minerva, în anul 1992.
Pe bună dreptate, Jacques Julliard afirmă: „Bazată pe o documentaţie sigură şi pe o cunoaştere aprofundată a operei lui Eliade, această carte va fi, cu siguranţă, una de referinţă”. Subscriu rândurilor de mai sus, în consecinţă, această carte merită a fi citită!
MIRCEA ELIADE. PRIZONIERUL ISTORIEI
– prezentare de carte –
VIVIANA POCLID DEHELEAN
(MILIVOIEVICI)
La sfârşitul anului 2005 apărea la Editura Humanitas din Bucureşti voluminoasa carte monografică închinată marelui istoric al religiilor, Mircea Eliade, fiind prefaţată de criticul Zoe Petre.
Prima dată, în anul 2003, volumul a apărut în limba franceză – Mircea Eliade. Le prisonnier de l'histoire – la Édition La Découverte din Paris, fiind tradusă în limba română de Monica Anghel şi Dragoş Dodu.
O imensă minuţiozitate, o muncă asiduă, o cercetare pertinentă, aşa se caracterizează volumul istoricului Florin Ţurcanu – Mircea Eliade. Prizonierul istoriei.
După o perioadă îndelungată de cercetare, aproape zece ani, după o atenţie sporită asupra tuturor izvoarelor scrise – întreaga operă a lui Eliade, diverse studii critice ale unor mari exegeţi din ţară şi din străinătate – s-a născut această fascinantă carte.
De ce e fascinantă? Pentru că ne face să pătrundem în universul misterios al lecturii, pentru că ne face să trăim noi înşine multitudinea de experienţe pe care le-a trăit cu o deosebită intensitate însuşi Mircea Eliade, de la începutul vieţii, parcurgând apoi etapele formării intelectuale şi, în cele din urmă, ajungând la desăvârşirea acestuia ca un ilustru om de cultură, atât în planul spiritualităţii româneşti, cât şi în planul spiritualităţii universale.
Florin Ţurcanu îşi începe studiul cu o incursiune în lumea feerică a copilăriei şi adolescenţei lui Eliade, punând accent pe primele încercări ale acestuia în domeniul literaturii.
Perioada universitară a tânărului Mircea Eliade e profund marcată şi în strânsă legătură de relaţia cu profesorul şi mentorul Nae Ionescu. Apariţia, în 1927, a „tinerei generaţii”, din care făcea parte intelectualitatea românească a acelei vremi – Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Petru Comarnescu, Mihail Sebastian, Mihail Polihroniade, Ionel Jianu şi mulţi alţii – a avut un rol covârşitor pentru Eliade. E un segment de viaţă profund marcat din punct de vedere spiritual, social şi politic, extrem de important pentru formarea intelectuală a tânărului Eliade, dovadă fiind numeroasele articole apărute în presa vremii. Ca un exemplu concludent, amintim de foiletoanele din „Cuvântul”, intitulate sugestiv Itinerariu spiritual.
Ca de altfel toţi exegeţii operei lui Mircea Eliade, nici criticul Florin Ţurcanu nu se abate de la aceeaşi afirmaţie: Eliade a fost într-adevăr „ghidul spiritual” al „noii generaţii”.
După acest traseu spiritual străbătut de tânărul Eliade apare tentaţia necunoscutului, a îndreptării spre noi orizonturi de cunoaştere. Astfel, criticul Florin Ţurcanu face o succintă prezentare a călătoriilor întreprinse de Eliade, din Italia în India şi mai apoi, Franţa, Portugalia, Anglia, SUA.
Pe parcursul acestor călătorii Eliade a cunoscut mulţi oameni de cultură de talie mondială, lucru pe care Florin Ţurcanu îl semnalează cu deosebită precizie în studiul său, realizând nu numai o prezentare a acestor mari personalităţi, dar şi subliniind importanţa pe care au avut-o acestea în creionarea destinului şi concepţiilor lui Mircea Eliade. În acest sens, Zoe Petre afirmă următoarele: „Lucrarea urmăreşte cu o atenţie admirabilă prin seriozitate şi nuanţe etapele formării intelectuale şi politice a lui Mircea Eliade.”
Volumul abundă în elemente descriptive şi istorice, conţine numeroase trimiteri la surse bibliografice, dar toate acestea cu un scop bine precizat, conturarea unei epoci importante în dezvoltarea culturii şi spiritualităţii româneşti din perioada interbelică.
După incursiunea în universul mirific al Indiei, Florin Ţurcanu ni-l prezintă pe Eliade reîntors la Bucureşti, la sfârşitul anului 1931, după o perioadă de asceză şi meditaţie pe tărâmurile yoghine.
În ţară, Eliade participă la numeroase conferinţe în cadrul grupului „Criterion”, alături de ceilalţi colegi de generaţie. În acest răstimp el publică mult, duce o viaţă culturală intensă, îşi susţine doctoratul şi ţine cursuri la Universitate alături de profesorul său, Nae Ionescu.
În articolele sale tânărul conferenţiar pledează pentru autenticitate, pentru o nouă dimensiune a spiritualităţii româneşti, pentru revigorarea întregii culturi.
Anul 1933, în opinia lui Florin Ţurcanu, reprezintă o ruptură pentru „generaţia tânără”, după spusele lui Constantin Noica, aceasta nu mai era decât „un mit care se sfârşeşte”. Aceasta datorită apariţiei politicului în viaţa culturală, dar şi datorită opiniilor şi convingerilor din ce în ce mai divergente ale membrilor criterionişti.
În capitolele intitulate: Yoghinul şi legionarul şi Angajamentul, istoricul Florin Ţurcanu aduce în discuţie şi susţine ideea potrivit căreia Mircea Eliade ar fi aderat la Mişcarea Legionară, dar nu din punct de vedere strict politic, ci mai degrabă literar. Astfel, se ajunge la concluzia că Eliade l-ar fi urmat îndeaproape pe profesorul său, Nae Ionescu, acesta exercitând o puternică influenţă asupra tineretului acelei vremi. În concepţia lui Ţurcanu, ceea ce a dus la apariţia fenomenului denumit „legionarism” au fost „criza economică şi actualitatea politică dominată de ascensiunea extremismelor de dreapta şi de stânga.”
După această trecere în revistă a „momentului legionar” al lui Eliade, criticul revine la activitatea pur culturală care l-a făcut pe tânărul savant să ajungă în fruntea piramidei literaturii româneşti. După acest moment destul de neplăcut din viaţa sa, marele istoric al religiilor revine la studiile sale, la literatură, la problemele existenţiale care l-au frământat întotdeauna, încercând şi căutând mereu şi mereu să-şi dea răspunsuri plauzibile.
Astfel, Eliade ia drumul exilului, ajungând prin diverse mari oraşe ale Europei, Londra, Lisabona, Paris şi, în cele din urmă, pe continentul american, la Chicago. Totuşi, această despărţire de locurile natale l-au marcat profund, rămânând mereu cu sufletul aproape de patria-mamă. Fiind departe de ţară, Eliade mărturişeşte astfel: „pot vedea mai bine lumea românească şi o văd ca un întreg”.
În exil, Mircea Eliade se desăvârşeşte ca un mare scriitor şi ca om de cultură. Autorul volumului pune accentul pe această perioadă deosebit de importantă în capitolul „Cei mai fecunzi ani din viaţa mea”. Sunt anii în care Eliade îşi scrie Memoriile, participă la numeroase congrese dedicate studiului istoriei religiilor, pune bazele unei reviste româneşti din exil, îşi elaborează cu o deosebită minuţiozitate şi perseverenţă lucrările sale ştiinţifice. Începând cu anii 1950, marele savant se simte pe deplin integrat în viaţa culturală internaţională, datorită numeroaselor sale studii în domeniul istoriei religiilor şi fenomenologiei sacrului, fapt care-l propulsează în rândurile celor mai luminate minţi ale lumii academice universale.
Ultimele capitole ale cărţii lui Florin Ţurcanu sunt dedicate perioadei americane în care Eliade, împreună cu familia, se stabileşte la Chicago. Ajunge profesor universitar la catedra de istoria religiilor, care-i va purta mai apoi numele, în semn de adâncă recunoştinţă. Istoricul pune accentul pe elementele de noutate şi de vitalitate prezente în opera ştiinţifică a lui Eliade care „sfărâma cadrele mentale în care mulţi (…) erau obişnuiţi să gândească religiozitatea. […] Textele lui Eliade realizau o dublă operaţie de amplificare şi de estetizare a universului religios”.
Capitolele finale, Imposibila mărturisire şi Ultimii ani, sunt realizate ca o privire retrospectivă asupra întregii vieţi şi activităţi a lui Mircea Eliade. O viaţă tumultoasă, plină de realizări şi mari împliniri, cu suişuri şi coborâşuri, o viaţă dedicată în exclusivitate studiului. O existenţă brăzdată mereu de o veşnică şi perpetuă sete de cunoaştere şi căutare a sensurilor adânci ale fiinţei umane.
Prin studiile sale Eliade şi-a redat întregii lumi geniul său creator, a făcut posibilă descopereirea şi cunoaşterea unor adevăruri ascunse, le-a făcut vii, le-a dat o formă nouă aidoma fiinţei şi spiritualităţii sale.
Cartea lui Florin Ţurcanu a refăcut traseul existenţei unei minţi luminate a secolului al XIX-lea, a accentuat importanţa pe care a avut-o Mircea Eliade, atât pentru cultura română, cât şi pentru cea mondială. Este o biografie completă, deşi înaintea acesteia au mai existat şi altele, de pildă, volumul lui Mircea Handoca, Mircea Eliade. Câteva ipostaze ale unei personalităţi proteice, apărut la Editura Minerva, în anul 1992.
Pe bună dreptate, Jacques Julliard afirmă: „Bazată pe o documentaţie sigură şi pe o cunoaştere aprofundată a operei lui Eliade, această carte va fi, cu siguranţă, una de referinţă”. Subscriu rândurilor de mai sus, în consecinţă, această carte merită a fi citită!
Comentarii