Eseu pe marginea unei cărţi
Slavomir Gvozdenovič, Şcoala de seară. 101 poeme
Această carte intitulată Şcoala de seară, ce însumează 101 poeme, a apărut în anul 2003 în colecţia Biblos a Editurii Anthropos şi poartă semnătura unui ilustru poet de origine sârbă, Slavomir Gvozdenovič, „unul dintre copiii teribili ai poeziei scrise în limba sârbă în România celuilalt veac” (Lucian Alexiu). Cartea este structurată în trei părţi şi cuprinde poeme scrise de autor de-a lungul întregii sale cariere poetice. De-a lungul timpului aceste poezii au constituit pasta definitorie a unor alte volume de poezii, printre care amintim: Dezlegarea senină a pietrei, volum apărut la Editura Cartea Românească în 1985, şi Cercul soarelui alb, Editura Facla, Timişoara, 1989.
Acest volum reprezintă o veritabilă antologie a poeziilor lui Gvozdenovič, ce creează o lirică definitorie a scriitorilor sârbi din Banat. Versurile pun în evidenţă simbolurile şi motivele utilizate de autor, pentru a reveni mereu ca un laitmotiv personal, subliniindu-i astfel enorma putere creatoare. Laitmotivele predomină şi se fac vizibile la fiecare pas, în fiecare vers parcă ţâşnit cu putere din adâncul fiinţei sale, al gândurilor şi sentimentelor dominate de o dragoste profundă faţă de poezia modernă, faţă de versul liber abordat cu o mare uşurinţă, faţă de jocul de cuvinte alese şi fermecătoare, făcându-te pe tine, ca lector, să devii fascinat, să-ţi retrăieşti copilăria şi vremurile frumoase care au trecut. Da, aceasta denotă versurile, reîntoarcerea la universul înmiresmat al copilăriei, la locurile natale, la visele şi dorinţele de altădată, la amintirea gingaşă a părinţilor, la casa părintească.
Poetul adoră să rememoreze în versurile sale universul de basm al satului său de pe malul Dunării, jocurile de cuvinte îmbinate cu armonie lasă impresia unei spontaneităţi ludice, în versurile sale totul fiind posibil, liricul reflexiv reieşind într-un mod pregnant. Poemele sunt ca o curgere firească a cuvintelor, autorul făurind astfel adevărate universuri impregnate de o mireasmă feerică şi regeneratoare a simţurilor, făcându-le astfel să se detaşeze de lumea cotidiană şi să pătrundă într-o nouă lume mirifică, aceea a viselor şi speranţelor.
Totuşi, nu e totul numai vis, ci şi o realitate debordantă care a avut o influenţă majoră asupra personalităţii marcante a poetului.
Astfel, prima parte a volumului se deschide cu poezia intitulată Şcoala de seară, un fel de ars poetica, dând astfel titlul întregii cărţi. În aceste versuri poetul evocă universul natal, al satului de pe malul Dunării, din Clisură, „paşnica noastră provincie”, de care trebuie să se despartă pentru a-şi urma destinul, „la poarta unei noi arte” în oraşul în care îşi desăvârşeşte cariera poetică, Timişoara, aici fiind remarcat ca unul dintre cei mai mari poeţi sârbi din România, şi unde are o activitate productivă.
În acest oraş al luminii, „panoramă a ultramodernismului”, poetul îşi petrece cea mai fericită perioadă din viaţă – adolescenţa – perioadă în care are primul contact cu bibliotecile şi cu tainele fascinante ale cărţilor: „prea înalta taină a bibliotecii publice”. De aici se întrevede marea sete de cultură, aceasta impulsionându-l din ce în ce mai mult făcându-l să-şi dorească să creeze ceva durabil şi măreţ. Eroul-poet descoperă puterea binefăcătoare a cuvintelor atunci când acestea au sens, asociind efemeritatea omului cu cuvintele neînţelese şi având viziunea precarităţii omului pe pământ. El constată că doar în vis totul e posibil, aici producându-se o comuniune puternică între oameni cu ajutorul comunicării, cu ajutorul cuvintelor. Totuşi, în viaţa de zi cu zi, oamenii nu mai comunică îndeajuns, de aici rezultând neînţelegerile şi atitudinile reci precum peşterile (În această peşteră suntem cuvinte).
Astfel, această primă parte a volumului reprezintă plecarea din locul natal spre o lume încă necunoscută. Încet-încet eroul începe să cunoască această lume, să se împrietenească cu ea, începe să comunice prin versuri. Eroul nu e decât eul interior al poetului, versurile sale exprimă însuşi trăirile sufleteşti ale acestuia care, plecat de acasă, încearcă să descopere lumea, să-i dea un sens, să o înţeleagă şi să se facă el însuşi înţeles.
A doua parte a volumului debutează cu poemul În Timişoara. Tălmăcirea poemului, în care se evocă descoperirea acestei noi lumi şi primul contact cu poezia, cu acest univers fascinant al îmbinărilor preţioase de cuvinte, de noi sensuri, de noi construcţii poetice. Eroul-poet e un îndrăgostit de versuri, trăind adevărate epifanii: „convins. iubesc. nedecis./ pentru noi. mare lucru.” (Sancho. Sancho.). Descoperirea poeziei reprezintă un lucru extrem de important atât pentru el cât şi pentru colegii săi de generaţie.
În versurile sale din această a doua parte este prezent dorul de casă, dorul de părinţi, de jocurile şi reveriile copilăreşti, de peisajele de pe malul Dunării, de „cruda puritate”. Totuşi e conştient că trebuie să se desprindă de toate acestea, afirmând cu o puternică nostalgie „odată când se va rupe aţa” (O, crudă puritate), acest vers însemnând conştientizarea destinului său, trecerea la o altă etapă a vieţii, la un alt rol al eroului-poet pe care trebuie să-l înveţe cu sârguinciozitate.
Menirea sa trebuie să fie una rodnică, în sensul că trebuie să creeze ceva trainic, şi anume poezia, care e pentru el unul dintre cele mai importante ţeluri.
Chiar dacă se află pe „meleaguri străine”, rememorează cu nostalgie şi duioşie clipele petrecute acasă, acest acasă semnificând rădăcinile, părinţii, casa, satul: „îţi scriu de departe/ îţi răspund la tăcerea/ care domneşte în lume” (Clipă).
Trecând peste toate amintirile şi dorurile de casă care-l urmăresc pretutindeni, eroul încearcă şi reuşeşte, în cele din urmă, să se acomodeze în noul oraş, Timişoara, evocându-l ca fiind oraşul viselor sale, oraşul în care se desăvârşeşte ca om şi ca poet, mai târziu: „numai poetul/ îndreaptă un te miri ce/ în jurul perfecţiunii/ după care se întoarce degrabă/ în mâine în ieri” (Clipă infinită).
În versurile sale se întrevăd acum marile simboluri ale poeziei precum: piatra, sângele, cuvântul, oraşul, luna, stelele etc. Acestor motive des invocate în literatură, poetul Slavomir Gvozdenovič le dă un sens personal, le raportează la propriile sale trăiri sufleteşti, aşadar le însufleţeşte alocându-le câte o parte din sufletul şi spiritul său, le face să devină parte integrantă din el, adâncindu-le sensul din ce în ce mai mult în partea a treia a acestui volum. Această secţiune a cărţii debutează cu poemul Anotimpul. De piatră, în care absolut totul e de piatră: casa, pragul, bobul, cocoşul, zorii, ochii, ţeasta, norul, ţara, sufletele, vipera, colbul, grădina, anotimpul, grădinarul, frica. Aici piatra semnifică duritatea dar şi durabilitatea, rezistenţa în faţa vicisitudinilor Timpului şi Istoriei care-şi parcurg neîncetat drumul lor în ciuda intemperiilor Vremii. Piatra mai semnifică şi puternicul caracter şi vajnica personalitate a eroului-poet, care, în ciuda influenţelor la care a fost supus şi, în ciuda obstacolelor pe care a trebuit să le depăşească, şi-a urmat destinul firesc pe drumul Timpului, Istoriei şi Vremii.
Acest anotimp al desăvârşirii debutează cu descoperirea adevăratei iubiri „ca-ntr-o străfulgerare”, cu perioada maturităţii creatoare, cu noile vise şi realizări, cu destinul omului care are ceva de dăruit întregii umanităţi: „din inimă vă dau sufletul pietrei!/.../ Puneţi-l sub aripi!” (Spunem).
Din nou apare simbolistica pietrei, dar acum e pusă în corespondenţă cu cea a păsării. Pasărea semnifică aici poetul care, prin versurile sale îşi cântă cântecul deasupra oamenilor, a stelelor şi a pietrelor.
În poeziile acestei a treia părţi poetul încearcă să-i îndemne pe ceilalţi poeţi: „Astfel vă chem pe toţi/ să rostiţi întâiul cuvânt/ cu limba pietrei - / vă chem/ până la rădăcina ierbii,/ până la rădăcina cerului.” (Dionysos). Mai departe încearcă să explice întregii lumi menirea sa, aceea:
„că există şi socoteli ale poetului
că trebuie să aduni lilieci
şi casa porumbelului
şi planta agăţătoare
şi ruinele zidului de biserică
cum să explic
că ceaţa nu înseamnă numai uitare
că neamul meu o poartă din abundenţă în cuşmă
cum altfel să tălmăceşti baladele despre eroi
cum Biblia
cum întinderile răpite
cum să explic
că bălţile de sânge sunt oceane sârbeşti
că din oase sârbeşti Domnul desenează pe cerul albastru
jucării cosmice
că zâmbesc din centrul imaginii
ţestele bunicilor mei
cum să explic
că înot înspre Socol înspre chiote tinere
că Lugovet înseamnă mai mult decât
un leagăn pierdut
în ce feşe să le caut
biserica mea
uitările din Lescoviţa
şi pustiul din mine decât întreg Baziaşul mai mare
toarnă-mi, Doamne, jăratec în ochi
cât să plivesc aurul Zlatiţei
cum să explic lumii
lacrima din minunea Diviciului
că-n Belobreşka tăişul tătarilor poate
să-mi despice cel mai scump chip
îndărătul căruia mereu mă-ascundeam
cum să explic aripa corbului de deasupra Radimnei
cum oglinda tulburată a Pojejenei sârbeşti
cum traista, funia, parul
în mijlocul Măceştilor
cum să explic
până în cer răstignit
că prin Moldova Veche nu mai trec corăbiile lui Tekelija
nici pe apă nici prin flăcări
cum să-mi explic mie şi altora
că Liubcova este-o prăpastie
mai amară decât groapa lui Kocea
că în ea coboară doar liubcovenii aleşi
cum să pun în spinare această hartă-a Clisurii
pe care Sviniţa
mi-o jeluie, Doamne, sus, către cer
cum să ne explic pe noi lumii
mă voi răstigni deasupra acestei ape
îmi voi despica pieptul pentru cartea iertării
neam al meu: ţie” (Cum să explic lumii),
adică poetul e cel care mânuieşte cuvintele cu o mare abilitate încercând şi reuşind astfel să se facă înţeles, să comunice adevăruri de mult ştiute, dar uitate, să le reamintească oamenilor de unde au plecat, de rădăcinile lor strămoşeşti, de locurile dragi, de părinţi, de copilărie, în cazul lui Slavomir Gvozdenovič fiind vorba de locurile natale, de ţinuturile sârbeşti de pe malul stâng al Dunării, despre mândria satului său, Belobreşca, despre împrejurimi, despre strămoşii săi: „umbrele străbunilor se scurg neauzite” (Din depărtările cerului).
Despre toate aceste lucruri dragi lui, poetul ne cântă cu duioşie şi fervoare în versurile sale, ce curg line din pana artistului, la fel cum alunecă mâna părintească, cu gingăşie, pe fruntea copilului său.
VIVIANA POCLID DEHELEAN
(MILIVOIEVICI)
Slavomir Gvozdenovič, Şcoala de seară. 101 poeme
Această carte intitulată Şcoala de seară, ce însumează 101 poeme, a apărut în anul 2003 în colecţia Biblos a Editurii Anthropos şi poartă semnătura unui ilustru poet de origine sârbă, Slavomir Gvozdenovič, „unul dintre copiii teribili ai poeziei scrise în limba sârbă în România celuilalt veac” (Lucian Alexiu). Cartea este structurată în trei părţi şi cuprinde poeme scrise de autor de-a lungul întregii sale cariere poetice. De-a lungul timpului aceste poezii au constituit pasta definitorie a unor alte volume de poezii, printre care amintim: Dezlegarea senină a pietrei, volum apărut la Editura Cartea Românească în 1985, şi Cercul soarelui alb, Editura Facla, Timişoara, 1989.
Acest volum reprezintă o veritabilă antologie a poeziilor lui Gvozdenovič, ce creează o lirică definitorie a scriitorilor sârbi din Banat. Versurile pun în evidenţă simbolurile şi motivele utilizate de autor, pentru a reveni mereu ca un laitmotiv personal, subliniindu-i astfel enorma putere creatoare. Laitmotivele predomină şi se fac vizibile la fiecare pas, în fiecare vers parcă ţâşnit cu putere din adâncul fiinţei sale, al gândurilor şi sentimentelor dominate de o dragoste profundă faţă de poezia modernă, faţă de versul liber abordat cu o mare uşurinţă, faţă de jocul de cuvinte alese şi fermecătoare, făcându-te pe tine, ca lector, să devii fascinat, să-ţi retrăieşti copilăria şi vremurile frumoase care au trecut. Da, aceasta denotă versurile, reîntoarcerea la universul înmiresmat al copilăriei, la locurile natale, la visele şi dorinţele de altădată, la amintirea gingaşă a părinţilor, la casa părintească.
Poetul adoră să rememoreze în versurile sale universul de basm al satului său de pe malul Dunării, jocurile de cuvinte îmbinate cu armonie lasă impresia unei spontaneităţi ludice, în versurile sale totul fiind posibil, liricul reflexiv reieşind într-un mod pregnant. Poemele sunt ca o curgere firească a cuvintelor, autorul făurind astfel adevărate universuri impregnate de o mireasmă feerică şi regeneratoare a simţurilor, făcându-le astfel să se detaşeze de lumea cotidiană şi să pătrundă într-o nouă lume mirifică, aceea a viselor şi speranţelor.
Totuşi, nu e totul numai vis, ci şi o realitate debordantă care a avut o influenţă majoră asupra personalităţii marcante a poetului.
Astfel, prima parte a volumului se deschide cu poezia intitulată Şcoala de seară, un fel de ars poetica, dând astfel titlul întregii cărţi. În aceste versuri poetul evocă universul natal, al satului de pe malul Dunării, din Clisură, „paşnica noastră provincie”, de care trebuie să se despartă pentru a-şi urma destinul, „la poarta unei noi arte” în oraşul în care îşi desăvârşeşte cariera poetică, Timişoara, aici fiind remarcat ca unul dintre cei mai mari poeţi sârbi din România, şi unde are o activitate productivă.
În acest oraş al luminii, „panoramă a ultramodernismului”, poetul îşi petrece cea mai fericită perioadă din viaţă – adolescenţa – perioadă în care are primul contact cu bibliotecile şi cu tainele fascinante ale cărţilor: „prea înalta taină a bibliotecii publice”. De aici se întrevede marea sete de cultură, aceasta impulsionându-l din ce în ce mai mult făcându-l să-şi dorească să creeze ceva durabil şi măreţ. Eroul-poet descoperă puterea binefăcătoare a cuvintelor atunci când acestea au sens, asociind efemeritatea omului cu cuvintele neînţelese şi având viziunea precarităţii omului pe pământ. El constată că doar în vis totul e posibil, aici producându-se o comuniune puternică între oameni cu ajutorul comunicării, cu ajutorul cuvintelor. Totuşi, în viaţa de zi cu zi, oamenii nu mai comunică îndeajuns, de aici rezultând neînţelegerile şi atitudinile reci precum peşterile (În această peşteră suntem cuvinte).
Astfel, această primă parte a volumului reprezintă plecarea din locul natal spre o lume încă necunoscută. Încet-încet eroul începe să cunoască această lume, să se împrietenească cu ea, începe să comunice prin versuri. Eroul nu e decât eul interior al poetului, versurile sale exprimă însuşi trăirile sufleteşti ale acestuia care, plecat de acasă, încearcă să descopere lumea, să-i dea un sens, să o înţeleagă şi să se facă el însuşi înţeles.
A doua parte a volumului debutează cu poemul În Timişoara. Tălmăcirea poemului, în care se evocă descoperirea acestei noi lumi şi primul contact cu poezia, cu acest univers fascinant al îmbinărilor preţioase de cuvinte, de noi sensuri, de noi construcţii poetice. Eroul-poet e un îndrăgostit de versuri, trăind adevărate epifanii: „convins. iubesc. nedecis./ pentru noi. mare lucru.” (Sancho. Sancho.). Descoperirea poeziei reprezintă un lucru extrem de important atât pentru el cât şi pentru colegii săi de generaţie.
În versurile sale din această a doua parte este prezent dorul de casă, dorul de părinţi, de jocurile şi reveriile copilăreşti, de peisajele de pe malul Dunării, de „cruda puritate”. Totuşi e conştient că trebuie să se desprindă de toate acestea, afirmând cu o puternică nostalgie „odată când se va rupe aţa” (O, crudă puritate), acest vers însemnând conştientizarea destinului său, trecerea la o altă etapă a vieţii, la un alt rol al eroului-poet pe care trebuie să-l înveţe cu sârguinciozitate.
Menirea sa trebuie să fie una rodnică, în sensul că trebuie să creeze ceva trainic, şi anume poezia, care e pentru el unul dintre cele mai importante ţeluri.
Chiar dacă se află pe „meleaguri străine”, rememorează cu nostalgie şi duioşie clipele petrecute acasă, acest acasă semnificând rădăcinile, părinţii, casa, satul: „îţi scriu de departe/ îţi răspund la tăcerea/ care domneşte în lume” (Clipă).
Trecând peste toate amintirile şi dorurile de casă care-l urmăresc pretutindeni, eroul încearcă şi reuşeşte, în cele din urmă, să se acomodeze în noul oraş, Timişoara, evocându-l ca fiind oraşul viselor sale, oraşul în care se desăvârşeşte ca om şi ca poet, mai târziu: „numai poetul/ îndreaptă un te miri ce/ în jurul perfecţiunii/ după care se întoarce degrabă/ în mâine în ieri” (Clipă infinită).
În versurile sale se întrevăd acum marile simboluri ale poeziei precum: piatra, sângele, cuvântul, oraşul, luna, stelele etc. Acestor motive des invocate în literatură, poetul Slavomir Gvozdenovič le dă un sens personal, le raportează la propriile sale trăiri sufleteşti, aşadar le însufleţeşte alocându-le câte o parte din sufletul şi spiritul său, le face să devină parte integrantă din el, adâncindu-le sensul din ce în ce mai mult în partea a treia a acestui volum. Această secţiune a cărţii debutează cu poemul Anotimpul. De piatră, în care absolut totul e de piatră: casa, pragul, bobul, cocoşul, zorii, ochii, ţeasta, norul, ţara, sufletele, vipera, colbul, grădina, anotimpul, grădinarul, frica. Aici piatra semnifică duritatea dar şi durabilitatea, rezistenţa în faţa vicisitudinilor Timpului şi Istoriei care-şi parcurg neîncetat drumul lor în ciuda intemperiilor Vremii. Piatra mai semnifică şi puternicul caracter şi vajnica personalitate a eroului-poet, care, în ciuda influenţelor la care a fost supus şi, în ciuda obstacolelor pe care a trebuit să le depăşească, şi-a urmat destinul firesc pe drumul Timpului, Istoriei şi Vremii.
Acest anotimp al desăvârşirii debutează cu descoperirea adevăratei iubiri „ca-ntr-o străfulgerare”, cu perioada maturităţii creatoare, cu noile vise şi realizări, cu destinul omului care are ceva de dăruit întregii umanităţi: „din inimă vă dau sufletul pietrei!/.../ Puneţi-l sub aripi!” (Spunem).
Din nou apare simbolistica pietrei, dar acum e pusă în corespondenţă cu cea a păsării. Pasărea semnifică aici poetul care, prin versurile sale îşi cântă cântecul deasupra oamenilor, a stelelor şi a pietrelor.
În poeziile acestei a treia părţi poetul încearcă să-i îndemne pe ceilalţi poeţi: „Astfel vă chem pe toţi/ să rostiţi întâiul cuvânt/ cu limba pietrei - / vă chem/ până la rădăcina ierbii,/ până la rădăcina cerului.” (Dionysos). Mai departe încearcă să explice întregii lumi menirea sa, aceea:
„că există şi socoteli ale poetului
că trebuie să aduni lilieci
şi casa porumbelului
şi planta agăţătoare
şi ruinele zidului de biserică
cum să explic
că ceaţa nu înseamnă numai uitare
că neamul meu o poartă din abundenţă în cuşmă
cum altfel să tălmăceşti baladele despre eroi
cum Biblia
cum întinderile răpite
cum să explic
că bălţile de sânge sunt oceane sârbeşti
că din oase sârbeşti Domnul desenează pe cerul albastru
jucării cosmice
că zâmbesc din centrul imaginii
ţestele bunicilor mei
cum să explic
că înot înspre Socol înspre chiote tinere
că Lugovet înseamnă mai mult decât
un leagăn pierdut
în ce feşe să le caut
biserica mea
uitările din Lescoviţa
şi pustiul din mine decât întreg Baziaşul mai mare
toarnă-mi, Doamne, jăratec în ochi
cât să plivesc aurul Zlatiţei
cum să explic lumii
lacrima din minunea Diviciului
că-n Belobreşka tăişul tătarilor poate
să-mi despice cel mai scump chip
îndărătul căruia mereu mă-ascundeam
cum să explic aripa corbului de deasupra Radimnei
cum oglinda tulburată a Pojejenei sârbeşti
cum traista, funia, parul
în mijlocul Măceştilor
cum să explic
până în cer răstignit
că prin Moldova Veche nu mai trec corăbiile lui Tekelija
nici pe apă nici prin flăcări
cum să-mi explic mie şi altora
că Liubcova este-o prăpastie
mai amară decât groapa lui Kocea
că în ea coboară doar liubcovenii aleşi
cum să pun în spinare această hartă-a Clisurii
pe care Sviniţa
mi-o jeluie, Doamne, sus, către cer
cum să ne explic pe noi lumii
mă voi răstigni deasupra acestei ape
îmi voi despica pieptul pentru cartea iertării
neam al meu: ţie” (Cum să explic lumii),
adică poetul e cel care mânuieşte cuvintele cu o mare abilitate încercând şi reuşind astfel să se facă înţeles, să comunice adevăruri de mult ştiute, dar uitate, să le reamintească oamenilor de unde au plecat, de rădăcinile lor strămoşeşti, de locurile dragi, de părinţi, de copilărie, în cazul lui Slavomir Gvozdenovič fiind vorba de locurile natale, de ţinuturile sârbeşti de pe malul stâng al Dunării, despre mândria satului său, Belobreşca, despre împrejurimi, despre strămoşii săi: „umbrele străbunilor se scurg neauzite” (Din depărtările cerului).
Despre toate aceste lucruri dragi lui, poetul ne cântă cu duioşie şi fervoare în versurile sale, ce curg line din pana artistului, la fel cum alunecă mâna părintească, cu gingăşie, pe fruntea copilului său.
VIVIANA POCLID DEHELEAN
(MILIVOIEVICI)
Comentarii
[/url].