„DOSARUL” ELIADE XIII (1982) – Conspirația tăcerii

Viviana Poclid Dehelean
Timişoara, Noiembrie 2007


În colecția Pro și Contra a editurii Curtea Veche Publishing și-a făcut recent apariția cel de-al treisprezecelea volum al seriei „Dosarul” Eliade inițiată de criticul Mircea Handoca cu nouă ani în urmă, în 1998. Volumul de față cuprinde articolele referitoare la viața și activitatea lui Mircea Eliade, publicate pe parcursul anului 1982, purtând un titlu sugestiv – Conspirația tăcerii.
După cum precizează Mircea Handoca, îngrijitorul ediției și culegătorul de texte al „Dosarului”, acest volum este dedicat în exclusivitate aniversării celei de-a șaptezeci și cincea aniversări a marelui om de cultură și a apărut în anul centenarului nașterii lui Mircea Eliade, 2007.
Toate documentele adunate până acum pe parcursul celor treisprezece volume „oferă o imagine obiectivă asupra interpretărilor operei” eliadești în complexitatea și diversitatea ei tematică.
În perioada comunistă, de dinainte de decembrie 1989, opera marelui savant Mircea Eliade era interzisă a se publica în România. După această dată scrierile eliadești și-au recăpătat libertatea. Tot atunci au văzut lumina tiparului și o multitudine de exegeze dedicate omului de știință și scriitorului Mircea Eliade.
Totuși, în România comunistă s-a scris despre Mircea Eliade, dovadă fiind articolele cuprinse în volumele „Dosarului”. Acestea au apărut în diverse publicații și reviste literare din țară și din străinătate precum: „Caietele Teatrului Bacovia”, „Le monde”, „Familia”, „Vatra”, „Tribuna”, „Tribuna României”, „România literară”, „Luceafărul”, „Orizont”, „Ethos”, „Cuvântul românesc”, „Revista scriitorilor români”, „Revista de istorie și teorie literară”, „Studii de literatură română și comparată”, „Echinox”.
Printre semnatarii acestor articole îi amintim pe: Mircea Handoca – Mircea Eliade despre teatru, Edgar Reichmann – Les paradis calcinés de Mircea Eliade (Paradisul calcinat al lui Mircea Eliade), Ioan Voicu – Mircea Eliade și Transilvania, Cornel Moraru – Mircea Eliade istoric al religiilor, Nicolae Florescu – Între literatură și știință, Marian Popescu – Ifigenia, Romulus Vulcănescu – Mircea Eliade și spiritualitatea românească, Dumitru Micu – Virtuțile unei literaturi, Dumitru Radu Popa – Sinteză sub semnul umanismului, Aurel Martin – Dimensiunile românești, Constantin Noica – Un tânăr fără de sfârșit, G. Dimisianu – Erosul ca experiență morală, Irina Coroiu – Ifigenia, Ion Șerdeanu – Mircea Eliade – creație și istorie, Sanda Stolojan – Cahier de l'herne: Mircea Eliade, Remus Pintea – Mircea Eliade: Nouăsprezece trandafiri, Mircea Zaciu – Jurnal, Ioan Petru Culianu – Antropologia filozofică a lui Mircea Eliade, Seymour Cain – Mircea Eliade: creative exile (Mircea Eliade: exil creator), Ivan Strenski – Love and anarchy in Romania (Dragoste și anarhie în România), Marin Bucur – Premise ale universalizării spiritualității românești la Mircea Eliade, Monica Spiridon – Mircea Eliade și „adevărul” literaturii, Emil Manu – Comparatistul Mircea Eliade, Al. Săndulescu – B. P. Hasdeu în viziunea lui Mircea Eliade. Istoria unei ediții, Mihai Rădulescu – Balanța cu trei talere, Douglas Allen – Eliade et l'histoire des religions, Arșavir Acterian – Mircea Eliade în tinerețe. Și câțiva dintre profesorii și criticii de valoare ai Universității timișorene au semnat interesante articole și evocări în cadrul acestui volum omagial: Cornel Ungureanu – O inscripție, o voce, Daniel Vighi – Sensurile lumii arhaice, Simion Mioc – Incursiuni în opera lui Mircea Eliade; Periplu în proza lui Mircea Eliade, Smaranda Vultur – Secretul oglinzii, Ștefan Baciu – Mircea Eliade, Nicolae Mecu - Mircea Eliade „par lui-même”, Ioan Vultur – Scena lecturii.
Ceea ce reține vie atenția cititorului acestui volum este faptul că sunt prezentate toate fețele scriitorului și omului de știință Mircea Eliade în individualitatea și diversitatea lor. Semnatarii articolelor au pus accentul pe dezvoltarea multilaterală, în varii domenii, de la istoria religiilor până la operele literare propriu-zise, ale savantului român. Elocvente în acest sens sunt rândurile criticului literar timișorean, Cornel Ungureanu, din fragmentele unui jurnal, Șantier II, un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade: „Eliade este primul care numește tradiția enciclopedică a culturii române; nu primul care intuiește o familie spirituală, ci primul care accentuează insisitent pe aceste date ale specificității. Ieșind din literatură, din istorie, el le socotește pe amândouă în cadrul unei unități spirituale. (...) Mircea Eliade atrage atenția asupra unei tradiții specifice, numește un număr de autori ce nu au fost neapărat literați, ci creatori. Trăsăturile comune ale acestora ar fi: «Aceleași preocupări variate și contradictorii; aceeași sete de a străbate cât mai multe din geografiile spirituale ale lumii; aceeași activitate multilaterală, uneori grăbită, alteori improvizată, izvorând însă din dorința de a sili cultura românească să sară cât mai multe etape, înălțând-o pe plan mondial, dovedind puterea de creație a geniului românesc.»” („Dosarul” Eliade XIII, pp. 82-83).
Alte dintre articole aduc în discuție opera memorialistică a lui Mircea Eliade. Astfel el scrie o „istorie planetară a credințelor și mentalităților” – după cum afirmă Nicolae Mecu în articolul său – și „nu face doar o operă de erudiție, ci scrie în același timp «commedia» propriului eu în căutarea absolutului și a salvării (ultima finalitate a lucrării sale este de natură soteriologică și vizează nu numai propria persoană a autorului, dar totodată întreaga umanitate modernă). Amplul său periplu în istoria culturală a omenirii se confundă cu drumul spre propriul său centru, altfel spus, către cunoașterea și edificarea de sine, și în acest înțeles toată opera e o vastă și vie autobiografie spirituală. Tocmai prezența permanentă, deși intranzitivă de cele mai multe ori, a subiectivității face din fiecare pagină a savantului semnul unei conștiințe, infuzându-i temperatura înaltă a întrebărilor «pentru sine»-lui.” (Mircea Eliade „par lui-même”, pp. 230-231). Putem deduce de aici faptul că opera științifică a lui Mircea Eliade în totalitatea ei e pusă sub semnul unicității și al irepetabilului din punctul de vedere al conținutului informațional pe care îl transmite lectorilor săi.
Diversele evocări ale personalității creatoare a lui Mircea Eliade pun accentul pe formația sa spirituală adânc înrădăcinată în spațiul românesc interbelic. Încă din tinerețe și-a dovedit imensa capacitate de receptare a valorilor incontestabile ale culturii românești. Tocmai de aceea el a fost considerat, pe drept cuvânt, „șeful și ghidul spiritual al tinerei generații” de la 1927. Arșavir Acterian îi dedică o frumoasă caracterizare: „Blond, nici înalt, nici scund; foarte mobil – argint viu: purtând ochelari în permanență din dosul cărora ochii te fixau cercetător; timid, reușind totuși să-și anuleze provizor timiditatea prin cascada sa verbală, cascadă ce făcea uneori copleșitoare prezența lui oriunde s-ar fi aflat; cu tăceri sub al căror ghețar ar fi fost greu să pătrunzi; atent față de interlocutorul său și mai totdeauna politicos, știind să asculte când era cazul, cu gravitate dar fără răceală; sobru, simplu, nepretențios, dar și distant uneori, știind ce elocvență poate avea «patosul distanței»; înflăcărat, îndeosebi, neostoit înflăcărat, iată cum îmi apare peste ani Mircea Eliade, căutând să-l prezentific și să-l caracterizez prin cuvinte, ce nu pot acoperi pe deplin o realitate care parțial s-a estompat în amintire.
Ceea ce n-am uitat este prezența lui stenică. Vibra, ardea, se mistuia în entuziasmele lui, în elanurile lui, în voluptatea cu care pipăia o carte rară, în pasiunea cu care își expunea ideile și își exprima sentimentele, în incandescența cu care scria despre o carte descoperită de el și care l-a uimit, despre un om care l-a fascinat, în pornirea explozivă și patima cu care ataca un om sau o idee. Toate căpătau intensități nebănuite sub dogoarea spiritului lui în fierbere continuă. Un spirit ce mi se părea în căutare febrilă, frenetică de absolut, dar care se tăvălea cu voluptate în toate relativitățile existenței.” (Mircea Eliade în tinerețe, p. 253). Așadar, Mircea Eliade și-a dovedit de timpuriu setea de cunoaștere, de accedere spre trăirea proprie și sondarea cât mai multor domenii ale științei și literaturii, toate acestea ducând la împlinire spirituală desăvârșită. Aceste calități au fost completate de puterea sa de autocunoaștere și autodisciplină: „Mircea Eliade apărea în fața mea ca un om vibrând cu un contaminant entuziasm în fața unor cărți alese, exultând la proiectul de a scrie un roman, un eseu, un studiu științific, iubind viața asta cu frenezie, întorcând spatele insondabilului absolut.” (Ibidem, p. 255).
La finalul volumului de față este adăugat primul capitol – Eliade și istoria religiilor – din studiul lui Douglas Allen, Mircea Eliade și fenomenul religios, apărut la Editura Payot din Paris, în anul 1982. Acest studiu tratează probleme ca: Importanța rolului său și a mitologiei sale (a lui Mircea Eliade – n. n.); Ce se înțelege prin „Istoria religiilor”?; Locul lui Eliade printre istoricii religiilor. Predecesorii săi; Fenomenologia religiilor; Specializare, generalizare și „tensiune” între Istoric și Fenomenologic; Mircea Eliade și fenomenologia religiilor; Primatul hermeneuticii.
Criticul ajunge la concluzia că la Mircea Eliade fenomenologia sa este strâns legată de filozofie, întreaga sa operă conținând numeroase implicații hermeneutice și fenomenologice. Însuși Mircea Eliade afirma în Note pentru un dialog: „În lucrările mele m-am străduit întotdeauna să ajung la o hermeneutică a sacrului, în același timp riguroasă și coerentă. Niciodată nu mi-am propus să elaborez o antropologie filozofică personală. Am avut drept obiectiv major să elaborez o metodă hermeneutică susceptibilă să reveleze omului desacralizat de astăzi semnificația și conținutul spiritual al creațiilor religioase arhaice, orientale și tradiționale.” Iar Douglas Allen subliniază faptul că „în opera lui Eliade o împărțire atât de netă între fenomenologie și hermeneutică nu se justifică. De fapt, cheia hermeneuticii lui Eliade trebuie căutată în complexitatea înseși a unei metode fenomenologice atent elaborate. Mai precis și în mod esențial, prin propria interpretare a simbolismului religios el pune bazele fenomenologice pe care se sprijină hermeneutica sa structurală.” (Eliade și istoria religiilor, p. 366).
Chiar dacă au existat și încă mai există contestatari ai operei științifice a lui Mircea Eliade, el poate fi considerat un inițiator, un deschizător de drumuri în ceea ce privește studierea istoriei religiilor în marile universități ale lumii. Metodologia adoptată de el în această privință, constituie baza multor studii și cercetări ulterioare.

„DOSARUL” ELIADE XIII (1982) – Conspiraţia tăcerii
Cuvânt înainte și culegere de texte de Mircea Handoca, Editura Curtea Veche Publishing, Colecția Pro și Contra, 2007, 368 p.