„DOSARELE” ELIADE
Anul 2006 a fost un an rodnic din punctul de vedere al apariţiilor editoriale în ceea ce-l priveşte pe marele istoric al religiilor, Mircea Eliade. Humanitas, Curtea Veche, Dacia au publicat cărţi fundamentale despre marele savant. Sorin Alexandrescu, Mircea Eliade dinspre Portugalia, Jurnalul portughez şi alte scrieri, „Dosarul” Eliade, volumele XI şi XII, Inefabila vocabulă de har şi „Sărbătoarea povestirii”, cuprinzând articole publicate în presa românească din anii 1980 şi 1981, devin cărţi indispensabile cercetătorului. Culegerea şi editarea textelor din „dosare” aparţine celui mai important exeget al operei lui Mircea Eliade, Mircea Handoca. O amplă monografie semnată tot Mircea Handoca, Mircea Eliade – o biografie ilustrată, a apărut în decursul anului care tocmai s-a încheiat, la editura Dacia din Cluj-Napoca. Programul „Zilele Mircea Eliade” s-a sărbătorit pe parcursul întregului an în diverse mari oraşe ale lumii. Având în vedere faptul că în anul 2007 se împlineşte centenarul de la naşterea scriitorului, se întrevăd importante conferinţe şi manifestări dedicate acestuia, care se pot sprijini şi pe apariţiile anului 2006.
Cartea de faţă, volumul al XII-lea, din seria „dosarului”, în colecţia documentelor pro şi contra, face parte dintr-o lungă serie începută de către Mircea Handoca în 1998. Fiecare dintre aceste „dosare” poartă câte un titlu sugestiv: volumul I: 1926-1938; volumul al II-lea: Cu cărţile pe masă (1930-1944); volumul al III-lea: Elogii şi acuze (1928-1944); volumul al IV-lea: Jos farsa! Partea întâi (1929-1939); volumul al V-lea: Jos farsa! Partea a doua (1937-1944); volumul al VI-lea: Niet! Partea întâi (1944-1967); volumul al VII-lea: Niet! Partea a doua (1944-1967); volumul al VIII-lea: Reabilitare provizorie (1967-1970); volumul al IX-lea: Infamie morală (1972-1977); volumul al X-lea: Inspiraţie şi erudiţie (1978-1979); ultimele două fiind enumerate mai sus.
„Dosarul” XII cuprinde diverse articole apărute în paginile revistelor româneşti de cultură din tot parcursul anului 1981, precum „Luceafărul”, „Tribuna”, „Vatra”, „Ramuri”, „Familia”, „Cuvântul românesc”, „Steaua”, „Revue des études sud-est européennes”, „Contemporanul”, „Stindardul”, „România literară”, „România liberă”, „Flacăra”, „Limbă şi literatură”. Aceste articole aparţin unor importante nume ale criticii literare româneşti, cum sunt: Nicolae Manolescu, Sergiu Al.-George, Eugen Simion, Mircea Handoca, Alexandru Zub, Mircea Tomuş, Adrian Marino etc. Textele primilor doi fac parte din ample volume critice dedicate literaturii române.
Majoritatea articolelor care alcătuiesc acest volum inculcă ideea prezenţei mitului şi simbolului în întreaga operă de factură fantastică a lui Mircea Eliade. Naraţiunea este situată în imediata apropiere a miticului şi a science-fictionului – după cum observă criticul Eugen Simion, în articolul Fantasticul eliadesc –, iar eroul trece prin diferite probe iniţiatice fiind supus în permanenţă timpului. Acesta din urmă este înţeles din două perspective diferite (cf. Gheorghe Glodeanu, Metamorfozele timpului), şi anume, „identificarea timpului cu Istoria”, deci ca durată bine determinată, şi ca „abolire a limitei” dintre viaţă şi moarte, viaţa însăşi fiind înţeleasă ca un drum care nu duce decât spre moarte. Dar o moarte înţeleasă ca „viaţă de dincolo” unde există în permanenţă ideea „regenerării biologice a omului”.
După cum remarcă Nicolae Manolescu, povestirea are, în concepţia lui Mircea Eliade, „un rol soteriologic”, fiind în acelaşi timp „o sărbătoare a omului recuperat”: „Povestirea este, la Eliade, sărbătorească şi în cu totul alt înţeles, mai accesibil cititorului de proză: nu numai ca spectacol al hierofaniei şi al camuflării sacrului în profan, dar şi ca spectacol al literaturii înseşi.” Astfel, „povestirile devin pentru noi un univers saturat de semne (...), de simboluri, de tâlcuri; cititul seamănă tot mai mult cu dezlegarea unor şarade; plăcerea imaginaţiei se conjugă cu plăcerea minţii. Mircea Eliade e un mare povestitor care îşi transportă cititorii într-un spaţiu al miracolelor neîntrerupte. [...] Arta povestirii fantastice ţine, la Mircea Eliade, de scamatorie şi iluzionism. Între vis şi realitate, graniţa e la fel de incertă ca între viaţă şi moarte.”
Câteva articole subliniază momentul apariţiei editoriale al celei mai importante lucrări de factură savantă a lui Mircea Eliade, şi anume Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Dintre semnatarii acestor articole îi menţionăm pe Gheorghiţă Geană – Autenticul tratat, I. P. – O carte fundamentală – Istoria credinţelor şi ideilor religioase de Mircea Eliade – în româneşte, Adrian Marino – Vocaţia sintezei.
Articolele contestatare la adresa lui Mircea Eliade nu aveau cum să lipsească nici din această culegere. Eseul lui Eugen Lozovan – „Pasărea pe limba ei...”, face parte dintre negaţiile venite dinspre Dreapta – scrie Lozovan.
Cel mai amplu studiu cuprins în acest volum aparţine criticului Sergiu Al.-George, India în destinul cultural al lui Mircea Eliade face parte din volumul celui menţionat mai sus, Arhaic şi Universal, apărut la Editura Eminescu tot în anul 1981. În paginile acestui eseu regăsim perioada începuturilor scriitoriceşti ale lui Mircea Eliade, „etapa indiană” ce şi-a pus amprenta asupra destinului său cultural de mai târziu: „Mircea Eliade intuise că India era legată de însuşi misterul vieţii sale, şi că întâmpinarea acestui mister cerea marele sacrificiu, totalele sfâşieri. [...] În viaţa lui Mircea Eliade rupturile sunt mult mai grave decât în alte vieţi; fluviul timpului l-a strămutat brusc şi repetat dintr-o geografie într-alta. Însă, în toate aceste dislocări care în mod firesc trebuiau să-i angajeze într-un fel şi spaţiile de desfăşurare ale creativităţii sale, el avea să rămână ancorat prin greu discernabile legături cu geografia spirituală a Indiei. [...]
Prezenţa Indiei în destinul cultural al lui Mircea Eliade este cu atât mai greu de perceput cu cât nu se desfăşoară într-o liniaritate evidentă ci într-o evoluţie marcată de crize şi discontinuităţi. Marile înţelegeri, pe care i le-a făcut posibile India la vârsta formării sale intelectuale, au fost însă prea puternice pentru ca discontinuităţile să se definitiveze şi să nu se producă racorduri la mari adâncimi.”
Pe tot parcursul acestui studiu Sergiu Al.-George descoperă similitudini între ideea de autenticitate, idee intens promovată de către eseistul Mircea Eliade, şi aspiraţia către universalitate. India îi relevă cărturarului prezenţa „omului universal”, dar şi ideea de libertate: „Autenticitatea şi libertatea, aşa cum le concepe Mircea Eliade, nu pot fi considerate drept evazionism, nefiind o ieşire, ci o angajare mai reală în viaţă, o angajare impersonală, care nu se opreşte la datele «individuale», limitate, istorice, ci la timpul concret, la prezent fără continuitate cu trecutul.” Mircea Eliade acordă întâietate autenticităţii în faţa originalităţii, iar interesul acestuia pentru cultura orientală, în special pentru India, „pornea de la nevoia de a găsi autenticitatea, iar înţelegerea faptelor indiene a fost dominată la rândul ei (...) de această căutare. [...] Setea de autenticitate era o sete de absolut, iar întreaga spiritualiate indiană nu este decât o căutare a absolutului.”
Să reamintim că Sergiu Al.-George îşi încheie studiul realizând o analiză a romanului Noaptea de Sânziene, din perspectiva Timpului, Istoriei şi a Destinului. Scrie reputatul indianist: „Fantasticul lui Mircea Eliade este prin eminenţă un fantastic al ambiguităţii, între planul experienţei sensibile şi un metaplan de adâncime. (...) În întreaga operă a lui Mircea Eliade, atât în cea de erudiţie cât şi în cea romanescă, se exprimă o căutare a modalităţilor de a transcende timpul istoric cu ajutorul formelor nediscursive ale gândirii.”
„Dosarele” lui Mircea Handoca devin un instrument de lucru necesar şi în anul centenarului Eliade.
Viviana Poclid Dehelean
(Milivoievici)
„DOSARUL” ELIADE. „SĂRBĂTOAREA POVESTIRII”, Volumul XII (1981), cuvânt înainte şi culegere de texte de Mircea Handoca, Colecţia Documente Pro şi Contra, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2006.
Anul 2006 a fost un an rodnic din punctul de vedere al apariţiilor editoriale în ceea ce-l priveşte pe marele istoric al religiilor, Mircea Eliade. Humanitas, Curtea Veche, Dacia au publicat cărţi fundamentale despre marele savant. Sorin Alexandrescu, Mircea Eliade dinspre Portugalia, Jurnalul portughez şi alte scrieri, „Dosarul” Eliade, volumele XI şi XII, Inefabila vocabulă de har şi „Sărbătoarea povestirii”, cuprinzând articole publicate în presa românească din anii 1980 şi 1981, devin cărţi indispensabile cercetătorului. Culegerea şi editarea textelor din „dosare” aparţine celui mai important exeget al operei lui Mircea Eliade, Mircea Handoca. O amplă monografie semnată tot Mircea Handoca, Mircea Eliade – o biografie ilustrată, a apărut în decursul anului care tocmai s-a încheiat, la editura Dacia din Cluj-Napoca. Programul „Zilele Mircea Eliade” s-a sărbătorit pe parcursul întregului an în diverse mari oraşe ale lumii. Având în vedere faptul că în anul 2007 se împlineşte centenarul de la naşterea scriitorului, se întrevăd importante conferinţe şi manifestări dedicate acestuia, care se pot sprijini şi pe apariţiile anului 2006.
Cartea de faţă, volumul al XII-lea, din seria „dosarului”, în colecţia documentelor pro şi contra, face parte dintr-o lungă serie începută de către Mircea Handoca în 1998. Fiecare dintre aceste „dosare” poartă câte un titlu sugestiv: volumul I: 1926-1938; volumul al II-lea: Cu cărţile pe masă (1930-1944); volumul al III-lea: Elogii şi acuze (1928-1944); volumul al IV-lea: Jos farsa! Partea întâi (1929-1939); volumul al V-lea: Jos farsa! Partea a doua (1937-1944); volumul al VI-lea: Niet! Partea întâi (1944-1967); volumul al VII-lea: Niet! Partea a doua (1944-1967); volumul al VIII-lea: Reabilitare provizorie (1967-1970); volumul al IX-lea: Infamie morală (1972-1977); volumul al X-lea: Inspiraţie şi erudiţie (1978-1979); ultimele două fiind enumerate mai sus.
„Dosarul” XII cuprinde diverse articole apărute în paginile revistelor româneşti de cultură din tot parcursul anului 1981, precum „Luceafărul”, „Tribuna”, „Vatra”, „Ramuri”, „Familia”, „Cuvântul românesc”, „Steaua”, „Revue des études sud-est européennes”, „Contemporanul”, „Stindardul”, „România literară”, „România liberă”, „Flacăra”, „Limbă şi literatură”. Aceste articole aparţin unor importante nume ale criticii literare româneşti, cum sunt: Nicolae Manolescu, Sergiu Al.-George, Eugen Simion, Mircea Handoca, Alexandru Zub, Mircea Tomuş, Adrian Marino etc. Textele primilor doi fac parte din ample volume critice dedicate literaturii române.
Majoritatea articolelor care alcătuiesc acest volum inculcă ideea prezenţei mitului şi simbolului în întreaga operă de factură fantastică a lui Mircea Eliade. Naraţiunea este situată în imediata apropiere a miticului şi a science-fictionului – după cum observă criticul Eugen Simion, în articolul Fantasticul eliadesc –, iar eroul trece prin diferite probe iniţiatice fiind supus în permanenţă timpului. Acesta din urmă este înţeles din două perspective diferite (cf. Gheorghe Glodeanu, Metamorfozele timpului), şi anume, „identificarea timpului cu Istoria”, deci ca durată bine determinată, şi ca „abolire a limitei” dintre viaţă şi moarte, viaţa însăşi fiind înţeleasă ca un drum care nu duce decât spre moarte. Dar o moarte înţeleasă ca „viaţă de dincolo” unde există în permanenţă ideea „regenerării biologice a omului”.
După cum remarcă Nicolae Manolescu, povestirea are, în concepţia lui Mircea Eliade, „un rol soteriologic”, fiind în acelaşi timp „o sărbătoare a omului recuperat”: „Povestirea este, la Eliade, sărbătorească şi în cu totul alt înţeles, mai accesibil cititorului de proză: nu numai ca spectacol al hierofaniei şi al camuflării sacrului în profan, dar şi ca spectacol al literaturii înseşi.” Astfel, „povestirile devin pentru noi un univers saturat de semne (...), de simboluri, de tâlcuri; cititul seamănă tot mai mult cu dezlegarea unor şarade; plăcerea imaginaţiei se conjugă cu plăcerea minţii. Mircea Eliade e un mare povestitor care îşi transportă cititorii într-un spaţiu al miracolelor neîntrerupte. [...] Arta povestirii fantastice ţine, la Mircea Eliade, de scamatorie şi iluzionism. Între vis şi realitate, graniţa e la fel de incertă ca între viaţă şi moarte.”
Câteva articole subliniază momentul apariţiei editoriale al celei mai importante lucrări de factură savantă a lui Mircea Eliade, şi anume Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Dintre semnatarii acestor articole îi menţionăm pe Gheorghiţă Geană – Autenticul tratat, I. P. – O carte fundamentală – Istoria credinţelor şi ideilor religioase de Mircea Eliade – în româneşte, Adrian Marino – Vocaţia sintezei.
Articolele contestatare la adresa lui Mircea Eliade nu aveau cum să lipsească nici din această culegere. Eseul lui Eugen Lozovan – „Pasărea pe limba ei...”, face parte dintre negaţiile venite dinspre Dreapta – scrie Lozovan.
Cel mai amplu studiu cuprins în acest volum aparţine criticului Sergiu Al.-George, India în destinul cultural al lui Mircea Eliade face parte din volumul celui menţionat mai sus, Arhaic şi Universal, apărut la Editura Eminescu tot în anul 1981. În paginile acestui eseu regăsim perioada începuturilor scriitoriceşti ale lui Mircea Eliade, „etapa indiană” ce şi-a pus amprenta asupra destinului său cultural de mai târziu: „Mircea Eliade intuise că India era legată de însuşi misterul vieţii sale, şi că întâmpinarea acestui mister cerea marele sacrificiu, totalele sfâşieri. [...] În viaţa lui Mircea Eliade rupturile sunt mult mai grave decât în alte vieţi; fluviul timpului l-a strămutat brusc şi repetat dintr-o geografie într-alta. Însă, în toate aceste dislocări care în mod firesc trebuiau să-i angajeze într-un fel şi spaţiile de desfăşurare ale creativităţii sale, el avea să rămână ancorat prin greu discernabile legături cu geografia spirituală a Indiei. [...]
Prezenţa Indiei în destinul cultural al lui Mircea Eliade este cu atât mai greu de perceput cu cât nu se desfăşoară într-o liniaritate evidentă ci într-o evoluţie marcată de crize şi discontinuităţi. Marile înţelegeri, pe care i le-a făcut posibile India la vârsta formării sale intelectuale, au fost însă prea puternice pentru ca discontinuităţile să se definitiveze şi să nu se producă racorduri la mari adâncimi.”
Pe tot parcursul acestui studiu Sergiu Al.-George descoperă similitudini între ideea de autenticitate, idee intens promovată de către eseistul Mircea Eliade, şi aspiraţia către universalitate. India îi relevă cărturarului prezenţa „omului universal”, dar şi ideea de libertate: „Autenticitatea şi libertatea, aşa cum le concepe Mircea Eliade, nu pot fi considerate drept evazionism, nefiind o ieşire, ci o angajare mai reală în viaţă, o angajare impersonală, care nu se opreşte la datele «individuale», limitate, istorice, ci la timpul concret, la prezent fără continuitate cu trecutul.” Mircea Eliade acordă întâietate autenticităţii în faţa originalităţii, iar interesul acestuia pentru cultura orientală, în special pentru India, „pornea de la nevoia de a găsi autenticitatea, iar înţelegerea faptelor indiene a fost dominată la rândul ei (...) de această căutare. [...] Setea de autenticitate era o sete de absolut, iar întreaga spiritualiate indiană nu este decât o căutare a absolutului.”
Să reamintim că Sergiu Al.-George îşi încheie studiul realizând o analiză a romanului Noaptea de Sânziene, din perspectiva Timpului, Istoriei şi a Destinului. Scrie reputatul indianist: „Fantasticul lui Mircea Eliade este prin eminenţă un fantastic al ambiguităţii, între planul experienţei sensibile şi un metaplan de adâncime. (...) În întreaga operă a lui Mircea Eliade, atât în cea de erudiţie cât şi în cea romanescă, se exprimă o căutare a modalităţilor de a transcende timpul istoric cu ajutorul formelor nediscursive ale gândirii.”
„Dosarele” lui Mircea Handoca devin un instrument de lucru necesar şi în anul centenarului Eliade.
Viviana Poclid Dehelean
(Milivoievici)
„DOSARUL” ELIADE. „SĂRBĂTOAREA POVESTIRII”, Volumul XII (1981), cuvânt înainte şi culegere de texte de Mircea Handoca, Colecţia Documente Pro şi Contra, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2006.
Comentarii